Viata Sfantului marturisitor Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, cel intocmai cu Apostolii

Neamul şi instruirea

Sfântul Fotie face parte dintre cele mai vrednice chipuri ale Bisericii veacului al IX-lea ba, mai mult, a însăşi istoriei a toată lumea. Marele întru sfinţi Fotie vede lumina zilei în cetatea Constantinopolului în preajma anilor 800-810 după Hristos, fiind adus la viaţă din părinţi binecredincioşi. Iubitoarea de Dumnezeu şi de fapte sfinte, maica sa Irina, căsătorită fiind cu Serghie, fratele împărătesei Teodora şi al patriarhului Tarasie, odrăsleşte binecuvântat prunc ce se va arăta mare luminător al Bisericii. Tatăl fiind surghiunit din pricina cinstirii sfintelor icoane, moare în pribegie.

Legăturile de rudenie mai sus pomenite vor prileji sfântului şederea alături de cei mai înţelepţi dascăli din Constantinopol, unde va deprinde îndeosebi materia ce se cheamă matematică, alături de Leon, arătându-se astfel locaş a toată ştiinţa şi înţelepciunea.

Peste toate, încă din vremea prunciei este înzestrat cu necurmata îndeletnicire a rugăciunii: "Grija mea din copilărie – avea să scrie mai târziu – era săvârşirea rugăciunii şi a cercetării de sine." De altfel, însăşi mărturia lui Nichita Paflagonul, care nu arăta prea multă evlavie faţă de sfânt, aminteşte înălţimea instruirii sale: "împreună-alergau toate, adică îndemânarea fizică, învăţătura, bogăţia, prin care şi întreaga cărturăreasca deprindere se revărsa asupră-i."

Îndeosebi râvna spre învăţătură, sădită încă din copilărie, pricinuieşte aplecarea către dumnezeiasca înţelepciune. Întru sfârşitul instruirii cărturăreşti, Fotie este cinstit cu vrednicia de protospătar, de căpetenie a străjilor împărăteşti, fiind totodată şi sfetnic de taină al împăratului. Nu zăboveşte defel în a-şi îmbogăţi cunoştinţele, adunând înţelepciune din filozoficele învăţături, pe care mai târziu le va aşterne în scrierile sale, întocmite cu osebită arătată însufleţire în scrierea numită "Dicţionar" (Lexicon).

 

Dascăl al Şcolii din Magnavra

Ca dascăl al acestei şcoli cu vădit duh lumesc, potrivnic învăţăturilor bisericeşti din şcolile mânăstirilor vremii, precum cele din mănăstirea Studion şi Aşezământul Bisericesc al Sfinţilor Apostoli, sfântul se îndeletniceşte în tâlcuirea scrierilor elineşti şi ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, ostenindu-se cu multă migală, sfântul întocmeşte lucrarea numită "Miriovivlos" sau "Biblioteca".

Pe lângă orele petrecute la Şcoala din Magnavra, sfântul pune început unor prelegeri duhovniceşti prefăcând propria locuinţă în şcoală de filosofie. Înconjurat de câţiva ucenici prea dornici de învăţătură, sfântul se osteneşte călăuzindu-i în desluşirea teologiei, cea care "îndreptează toată mintea către evlavie".

 

Trimiterea sa în Bagdad, cetatea agarenilor

Din pricina bogatei înţelepciuni precum şi a cumpătării de care dă dovadă, în anul 851 este trimis - împreună cu prea înţeleptul său ucenic Constantin, viitorul Sfânt Chiril luminătorul slavilor -, "la asirieni", adică în cetatea ce se cheamă Bagdad, pentru a sprijini cu credincioşie curmarea prigoanelor la care sunt supuşi creştinii.

Ajungând în cetatea Bagdadului, mai precis la Samarra, care în acea vreme era inima Califatului, cei doi sfinţi îi uimesc pe agareni cu duhovniceasca înţelepciune. Mai mult, neînfricoşându-se de vreo rea pătimire, sfinţii poartă de grijă vestirii în acel ţinut a Evangheliei lui Hristos, încredinţaţi fiind că doar astfel este cu putinţă ca cei doritori de curată vieţuire să-şi lase urâtele obiceiuri călătorind pe calea mântuirii.

Lesne se înţelege pricina pentru care agarenii, după cum adevereşte viaţa sfântului Chiril, vor încerca să-i otrăvească pe sfinţi, însă neizbândind - căci asupra sfinţilor odihneşte harul lui Dumnezeu păzindu-i-, în cele din urmă se întorc sănătoşi în Constantinopol spre a-şi isprăvi duhovniceasca îndeletnicire.

 

Înălţarea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal al Constantinopolului

În scurtă vreme sfântul ajunge iscusit până şi în socotelile cârmuirilor, timp în care întâiul dregător al împăratului, unchiul său Bardas, voieşte a-l izgoni pe Ignatie patriarhul cetăţii, care se pune împotriva împărtăşirii acestui dregător la prăznuirea Dumnezeieştii Arătări, din pricina învederatei sale vieţi destrăbălate şi a nepocăinţei în care stăruia.

Alungarea patriarhului Ignatie, de către Bardas este prilejuită de înmormântarea unui oarecare Ghivona din Dhirrachio, despre care dregătorul credea că era fiul împărătesei Teodora de la un alt bărbat şi că, din această pricină, a fost ucis într-un mod barbar de oamenii împăratului Mihail al III-lea. Ghivona este socotit vinovat de înaltă trădare şi chiar înmormântarea sa săvârşită de Patriarh, este privită drept duşmănie faţă de împărat. Din această pricină, Ignatie este silit în iulie 857 să lase tronul, fiind surghiunit în cele din urmă în ostrovul Terevintho din Propontida.

În urma tiranicei izgoniri a patriarhului, Bardas voieşte să ridice în scaunul patriarhal un bărbat slăvit de norod pentru virtuţile sale, spre a preîntâmpina oarecari ticluite urzeli. În această privinţă, gândul dregătorului zăboveşte atunci asupra sfinţitului Fotie, care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie, precum şi a îndrăzneţelor lupte în vederea apărării Ortodoxiei, în vremea celei de a doua prigoane a cinstitorilor de icoane.

Fotie se împotriveşte grabnic propunerilor unchiului său, dregătorul Bardas, amintind de multele tulburări şi griji ale scaunului patriarhal, cât şi de propria nevrednicie. De aceea, cu lacrimi în ochi şi din toată inima, se roagă a fi ales altcineva în locul său, nevrând sub nici un chip să bea amarul pahar al necazurilor care îl aşteaptă.

Totuşi, Bardas pricepe desluşit că nu se află în această vreme în împărăţie cineva mai potrivit pentru aceasta. Astfel întrebuinţează spre dobândirea nădejdii sale, toate chipurile şi mijloacele, mergând chiar până la întemniţarea sfinţitului Fotie, pentru ca acesta să nu poată fugi în ascuns din Constantinopol.

"Am suferit atâta silă – avea să scrie sfântul după hirotonie, către papa Nicolae – că numai Dumnezeu, Cel ce vede toate cele ascunse, ştie. Şi o zic pentru că ne-au silit la aceasta, fără ca noi să vrem. S-au purtat faţă de noi ca şi cum am fi fost răufăcători. Ne-au întemniţat şi ne-au păzit mai mult timp înainte (de hirotonie) cu luare aminte, căci ne aleseseră pentru vrednicia aceasta, dar noi în nici un chip n-am încuviinţat. Ne-au hirotonit cu forţa, iar noi în astă vreme plângeam, ne tânguiam şi ne loveam pieptul pentru a scăpa de hirotonie".

 

Epistolele de întronizare şi Sinodul din 861

După hirotonia săvârşită de Grigorie Asvestul – episcopul Siracuzei şi de alţi doi episcopi "fără scaun" [adică hirotoniţi, dar încă nu întronizaţi – n.tr.], sfântul urcă în scaunul patriarhal la 25 decembrie 857, hotărând să-şi îndeplinească sarcinile cuvenite rangului său, cu toată râvna inimii şi îndeosebi cu toate puterile lui. Imediat după întronizare, trimite obişnuitele solii către papă şi patriarhiile din Răsărit, pentru a-i înştiinţa de toate cele întâmplate.

În această vreme, supuşii credincioşi patriarhului Ignatie cer papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu nici un chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal. Pentru aceea, iubitorul de slavă papa Nicolae, care "se făcuse pe sine împărat al lumii întregi", află grabnic prilej spre a ajunge orânduitor al lucrurilor bisericeşti din acea vreme, dorire potrivită deşartelor sale năzuinţele cezaro-papiste.

Pentru îndeplinirea acestor vreri, Nicolae dă de ştire împăratului Mihail al III-lea şi însuşi lui Fotie într-un chip cu totul nepotrivit, strigând cu tărie că izgonirea lui Ignatie din scaunul patriarhal al cetăţii Constantinopolului s-a făcut fără îngăduinţa sa! Aşadar, din această pricină el trimite la Constantinopol pe doi legaţi ai săi, Rodoaldo Porto şi Zaharia Anagnis, care, după puţin timp vor lua parte la Sinodul I-II (al Doilea-Întâi), ce se va ţine în marea Cetate a Bizanţului în mai 861 după Hristos.

În urma acestuia numit drept Al Doilea Sobor Întâi întrunind 318 Părinţi, deopotrivă cu Primul Sinod ecumenic [de la Niceea – n.tr.], legaţii papei, cunoscători îndeaproape ai frământărilor bisericeşti din Răsărit, plecându-se adevărului, primesc pe sfinţitul Fotie ca patriarh canonic al Constantinopolului, semnând desăvârşit toate gramatele numirii lui.

 

Caterisirea Sfântului Fotie de către papa Nicolae şi răspunsul sfântului faţă de hotărârile sinodului din 867

Când trufaşului papă Nicolae îi sunt aduse la cunoştinţă toate cele petrecute la Sinodul din 861, el leapădă hotărârile trimişilor săi, caterisindu-l pe Zaharia în 863, iar pe Rodoaldo în 864. În acelaşi chip voieşte a face şi Sfinţitului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau stăpânire pentru aceasta.

La un sinod, pe care-l adună în 863 în Lateran, numeşte ca neîntemeiată hotărârea celui de Al Doilea Întâi Sinod, "caterisindu-i" deopotrivă pe Sfânt, precum şi pe Grigorie Asvestul, cel care-l hirotonise pe Fotie. După îndeplinirea celor de mai sus, trimite la Constantinopol şi tuturor hotărârea sinodului său, la care iau parte doar episcopi latini, timp în care se iveşte un bun prilej pentru a trimite în anul 866 pe cardinalii şi paterii latini în Bulgaria, încercând a dobândi latineştilor eresuri roadele propovăduirii ortodoxe, propovăduire cârmuită şi întreţinută dinainte de 864 de curtea Bizanţului.

Amestecul papei dovedeşte fără tăgadă Sfântului Fotie cât şi întregului Răsărit, pentru prima oară, covârşitoarea cădere a fostei Biserici Apusene, întruchipată de papă. De aceea, Sfântul Fotie adună în 867, la Constantinopol, un sinod al episcopilor Bisericilor Ortodoxe, pentru a hotărî asupra smintitoarei măsluiri a Evangheliei, săvârşită de papistaşi şi răspândită cu osârdie nu numai în Apus, ci şi în Răsărit.

La acest Sinod a fost dat anatemei, în primul rând, adaosul "Filioque" ("şi de la Fiul") strecurat în Simbolul Credinţei, ca o a doua purcedere a Dumnezeirii Sfântului Duh, fiind totodată şi o nouă încununare a tuturor relelor Bisericii Apusene.

Asemeni ereziei numită "Filioque", este condamnată şi amestecarea catolicilor papistaşi în nou întemeiata, de către Bizanţ, Biserică a Bulgariei, fapt oprit cu asprime de sfintele canoane. În acelaşi chip s-au osândit toate răstălmăcirile crezului catolic, care se aflau cu totul străine faţă de hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii.

Peste toate acestea, latinii predicau în Bulgaria învăţături noi de credinţă pricinuind schimbări în vieţuirea creştină: botezul "prin stropire", defăimarea preoţilor căsătoriţi şi silirea acestora de a petrece în feciorie, scurtarea Postului Mare la o singură săptămână, mirungerea din nou a credincioşilor din Biserica Bulgară de către episcopii din Apus ş.a.

După cercetarea amănunţită a celor pomenite, Sinodul din 867 purcede la anatemizarea trufiei papale şi a poftirii de stăpânire ale papei Nicolae, pentru toate lucrările sale potrivnice Sfintelor Canoane şi cu desăvârşire străine "Sfintelor Sinoade " şi "fericiţilor Sfinţi Părinţi".

 

Nedreapta "caterisire" a sfântului de către locţiitorii papei. Surghiunirea

Dar după pomenitul sinod, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Bizanţ. La 25 septembrie în acelaşi an, împăratul Mihail al III-lea este ucis de cel ce până atunci fusese mai marele dregătorilor, Vasile I Macedoneanul, care rămânea astfel singurul stăpânitor.

Pentru această vărsare de sânge, Sfântul Fotie îl mustră aspru pe Vasilie I, certându-l, după cum aminteşte istoricul Zambelio, astfel: "Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău". Mustrarea are drept urmare alungarea Sfântului Fotie din scaunul patriarhal şi aducerea din nou a lui Ignatie de către Vasilie I, care voia să-şi întărească tronul nu numai cu sprijinul noului patriarh, ci şi cu cel al Apusului.

Ca şi cum toate acestea nu erau de ajuns, are loc în 869 un mincinos sinod la Constantinopol, în fruntea căruia întâistătători erau trimişii papei Adrian al II-lea, care luaseră "din parte-le" hotărârea condamnării Sfântului Fotie. Sfântul fiind adus cu silă înaintea zisului sinod dinainte ticluit, tace cu desăvârşire, având în minte pilda Domnului în faţa Caiafei şi a lui Pilat. Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: "Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace", la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: "De ce nu răspunzi?" Sfântul le spune "- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare".

În urma celor petrecute, îi rânduiesc sfântului scurtă vreme de hotărâre spre a cugeta mai adânc, şi pentru a se apăra de învinuirile lor. După încheierea timpului sorocit, sfântul nu primeşte "libellul" pe care papistaşii îl alcătuiesc împotriva lui, ci îi înfruntă, arătându-le că ei trebuie să caute pocăinţă, şi să dovedească cu fapta pocăinţa pentru învederatele eresuri.

După cele zise, Sfântul Fotie este "caterisit" şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, unde pătimeşte mâhniri din pricina depărtării de tovărăşeasca însoţire şi de lipsirea cărturăreştilor îndeletniciri: "Noi - scria el - trăim o viaţă mai amară decât moartea: suntem robiţi; lipsiţi de toţi, de rude, de slujitori, pe scurt, de toată mângâierea omenească. Dar încă şi de cărţi am fost lipsiţi - lucru nemaiauzit şi străin şi pedeapsă nouă scornită împotriva noastră!"

 

Întoarcerea sfântului în Constantinopol. Aşezarea în scaunul patriarhal

Nedreapta purtare faţă de Sfânt trebuia să se apropie de sfârşit. Odată cu trecerea anilor, în Bizanţ lucrurile prind a se schimba şi adevărul care în veac nu piere este iarăşi cinstit. Pricină a îndreptării este însuşi ţarul Boris al Bulgariei, numit din botez Mihail. Înţelegând viclenia apusenilor, Mihail (Boris) care nu mai nădăjduieşte a dobândi nimic de la latini, se întoarce spre Bizanţul, care prin osârdia Sfinţitului Fotie, cândva îl încreştinase.

Această venire în fire face să răsară pe buzele tuturor numele Sfântului Fotie despre care toţi povesteau întotdeauna minunându-se. Din această pricină, împăratul Bizanţului, Vasile I, care se află acum fără de domnie, voieşte a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie. Spre îndreptarea acelei nelegiuiri, de care Vasile I se socoteşte mult vinovat, alege pe Sfânt – decât care nu se află altul mai înţelept şi mai potrivit -, ca dascăl al nevârstnicilor lui prunci, dar şi pentru a-l avea aproape de el ca povăţuitor, nu numai în cele bisericeşti, dar şi în cele politice, ba mai mult, în socotelile chivernisirii imperiului.

 

Împăcarea sfântului cu patriarhul Ignatie

Chiar atunci când într-un oarecare fel cinstirea ce îi fusese ştirbită este îndreptată, sfântul voieşte să se împace cu, de acum bătrânul patriarh Ignatie, care-şi trăieşte ultimele zile ale vieţii. Apropiindu-se de Ignatie, Sfântul Fotie cade întâiul închinându-se bătrânului patriarh, care-i întoarce smerit închinarea, dându-şi sărutarea dragostei şi a păcii, arătând deopotrivă cinstire unul celuilalt.

Împăcarea pricinuieşte pacea şi dragostea pogorâte în inimi, statornicind totodată o neobosită împreună-lucrare între cei doi sfinţiţi patriarhi, despărţiţi cândva de samavolniciile lui Bardas şi ale împăraţilor, iar pe de altă parte de uneltirile trufaşilor papi. Sfântul îl cercetează patriarh nu numai o dată sau de două ori, ci de multe ori, fiindu-i cu adevărat sprijin în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru aceasta, după dreptate este arătată această împăcare ca "mai aruncătoare de lumină" decât toate faptele sale mari şi preaminunate, şi chiar decât prea înţeleptele sale scrieri.

 

Întoarcerea în scaunul patriarhal

După săvârşirea lui Ignatie, la 23 octombrie 878, Sfântul Fotie se întoarce pentru a doua oară în scaunul patriarhal al Constantinopolului. Pentru cinstirea bisericească a Sfântul Fotie, se întruneşte la Constantinopol în noiembrie 879, un sinod de 383 de episcopi, sobor la care iau parte şi trimişii papei Ioan al VIII-lea, care mărturisesc împreună cu ceilalţi sinodali "că Dumnezeu sălăşluieşte în el", adică în Fotie.

Acest Sobor desfiinţează hotărârile sinodului din 863, care fusese ridicat de papa Nicolae şi ale celui din 869 care, prin uneltirile papei Adrian, îl osândiseră cu nedreptate pe sfânt. Acum ierarhii şi poporul Bisericii îi dau cinstirea cea de odinioară, numindu-l pe Fotie după dreptate, "lucrător neînfruntat, împodobit cu toată lucrarea harului".

După aşezarea în cinste, sfântul lucrează în chip dreptmăritor la întărirea credincioşilor, pentru întoarcerea ereticilor, spre întocmirea bibliotecilor, orânduirea aşezămintelor ortodoxe şi, mai înainte de toate, spre întărirea propovăduirii cuvântului lui Hristos. Îndeosebi grija sa se îndreaptă către cei tineri, aducând în preajmă pe iubiţii săi ucenici. Se grijeşte mai ales să arate cu fapta, poporului lui Dumnezeu, curăţia şi dragostea sa. Deseori îndeamnă pe credincioşi la ridicarea de biserici sau la întărirea celor părăginite.

 

Din nou izgonit din scaunul patriarhal. Adormirea sa

În 29 august 886, în Bizanţ lucrurile prind iarăşi a se schimba. Împăratul Vasile I moare şi ridicându-se la cârmuirea împărăţiei fiul său, Leon al VI-lea cel Înţelept. Însă acest împărat, care în tinereţe fusese ucenic al sfântului, din păcate s-a arătat cu totul nemulţumitor faţă de dascălul său, chiar dacă prin a sa lucrare, a primit în istorie numirea de "înţelept".

Uitând de dragostea ce-i arătase Sfântul, noul împărat coboară degrab din scaunul patriarhal pe Fotie, nevoind a fi mustrat de el pentru vieţuirea în desfrânări, aşezând pentru aceasta în scaun pe nevârstnicul său frate, Ştefan [care avea doar şaisprezece ani – n.tr.]. De parcă n-ar fi fost de ajuns cele zise, noul împărat întemniţează pe Sfinţitul Fotie în mănăstirea Armenilor, fiind socotit în chip mincinos părtaş la o tainică înţelegere împotriva împăratului.

În această mănăstire vieţuieşte surghiunit, îndeletnicindu-se îndeosebi cu deprinderea necontenitei rugăciuni şi alcătuind cărţi. După izgonire, timp de patru ani, sfântul întocmeşte una din cele mai înalte lucrări: "Despre mistagogia Duhului Sfânt". Afară de această lucrare, sfântul mai alcătuieşte şi un mare număr de epistole în care dezleagă cu măiestrie multele nelinişti ce preocupau pe cărturarii şi teologii vremii.

Aşadar, sfântul vieţuieşte în pace până la 6 februarie 897/898, după care îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu, lăsând în urma sa duhovniceştile învăţături şi slăvitele sale pătimiri cele întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicele uneltiri ale papistaşilor hulitori ai dreptei credinţe. Din această pricină, după dreptate dobândeşte peste veacuri şi numele de mare apărător al Sfintei Ortodoxii.

Proslăvit fiind de Dumnezeu pentru cinstirea dreptei credinţe, binemirositoarele oseminte mărturisesc până în vremea de acum a sfântului bineplăcuta luptă asupra eresurilor latineşti şi încununarea slăvitei sale biruinţe de către Hristos Împăratul tuturor.

Astăzi o parte din moaştele Sfântului Fotie cel Mare se găsesc în mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, Amin.