Sa le cinstim memoria ...

"Voit-au vrăjmaşii Crucii şi vânzătorii de ţară să rupă sufletul românesc de Hristos, dar s-a ridicat nouă viteaz apărător cu suflet de Arhanghel, care viaţa pentru legea strămoşească şi-a pus zicând: „Cel ce luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodatã”; iar acum, biruitor, cu îngerii în ceruri, Acestuia neîncetat îi cântă: Aliluia!"

Acatistul Sfinţilor români din inchisori

---

"Telul final, sensul ultim al neamului este invierea. Invierea in numele Mantuitorului Iisus Hristos. Creatia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop in sine. Sunt mijloace pentru aceasta inviere. Dar cultura este rodul capacitatilor si dispozitiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtam toata  raspunderea.

Va veni o vreme in care neamurile pamantului se vor intrece pentru aceasta ultima inviere; toate neamurile, cu toti regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecarui popor locul hotarat lui inaintea Tronului lui Dumnezeu. Aceasta clipa covarsitoare, aceasta inviere din morti, este cel mai inalt si mai stralucit tel spre care se poate pregati o natiune"

Corneliu Zelea-Codreanu (13.09.1899 - 30.11.1938)

"Luna plina" (schita)

- Lor lumina Lunii le place. Stăpâni ai cerurilor lumești, și nu doar ai pământurilor și hăurilor, alunecă prin spații siderale, ferindu-se de stele pe cât pot, dar bucurându-se - desigur, scrâșnit - de sateliții acestora. Iar pe Pământ ei mai cu seamă în razele de Lună lucrează. Și, se înțelege, mai ales, da!, mai ales când este lună plină.

- Dar de ce Luna... sau sateliții?

- Vezi, Soarele este încă al Lui.

- Al lui Dumnezeu?

- Desigur. Uite, lumina lui încălzește, dă viață, chiar dacă poate să și ardă, să nimicească - aș putea spune chiar să pedepsească. Pe de altă parte, Universul făcut pentru Împotrivitor - la cerere, de!, comdandă specială - are doar un foc negru, a cărui putere crește cu adâncimea. Iar acest foc nu luminează, nu încălzește, doar arde. Și atunci, firește, îngheață.

- Cum așa?!

Sprâncenele groase, albite de vreme, se încruntară înfricoșător.

- Nu gândești? Sau nu ești atent? Dacă arde fără să încălzească, dacă doar consumă, e limpede că îngheață tot ce arde. Ce nu înțelegi? E fizică elementară, chiar și pentru Universul acesta!

Citeşte mai departe...

"Obstea" de la Aiud sau o mica Filocalie a temnitei

În această perioadă Valeriu (Gafencu) statorniceşte o legătură sufletească strănsă cu trei prieteni apropiaţi.1 Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate.

De asemenea s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.

În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă vreţi o ştiinţă.

Citeşte mai departe...

Mica Filocalie

Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un  subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:

- Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii  şi a vieţii.

Cum printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles adăuga:

- Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi  bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi  Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!

Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:

Citeşte mai departe...