ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh,

Cerând mila şi harul lui Dumnezeu pentru a face şi propovădui voia Lui,

Mărturisesc umătoarele:

După ce am încercat să arăt greşelile teologice, abaterile dogmatice şi alte probleme din pregătirea, documentele şi regulamentul aşa-numitului „Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei”, am aşteptat, în rugăciune, desfăşurarea lui şi reacţiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. Au fost prezentate multe mărturii în privinţa organizării şi desfăşurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox:

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocşi din aria dorită a fi acoperită de sinod;

b) privirea şi tratarea lor ca urmaşi ai Apostolilor şi cu puteri egale;

c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta şi vota;

d) aşteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);

e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii;

f) preocuparea fundamentală de a cunoaşte şi a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele şi durerile Bisericii Sale.

Citeşte mai departe...

Lovitură de stat în Biserica Ortodoxă !

Biserica Ortodoxă este un organism ce cuprinde peste trei sute de milioane de oameni din întreaga lume.
Din Japonia până în Argentina şi din SUA până în Indonezia, în cele mai multe ţări există grupuri mai mici sau mai mari de creştini ortodocşi.

Una dintre cele mai des întâlnite acuzaţii la adresa Bisericii Ortodoxe este aceea de învechire, de lipsă de reformă, de încremenire în trecut.
Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă este cea care, înfiinţată de Iisus Christos în secolul I, a păstrat neschimbate învăţătura acestuia, fără modernizările şi revenirile pe care le găsim în Catolicism, Anglicanism şi altele asemenea.
Felurite grupuri mai mici sau mai mari s-au desprins din ea de-a lungul veacurilor, prin felurite reforme. De la cele ale lui Arie sau Macedonie în vremuri mai îndepărtate, până la cele ale rascolnicilor în vremuri mai apropiate.

Citeşte mai departe...

PATRIARHIA RUSA RECUNOASTE PUBLIC EREZIILE ASA-NUMITULUI "SINOD PANORTODOX DIN CRETA"

De foarte multă vreme unele comisii teologice ale Bisericilor ortodoxe locale – alcătuite cel mai adesea din aceleaşi persoane implicate în mişcarea ecumenistă – pregătesc un aşa-numit "sinod panortodox". Denumire nemaiîntâlnită în Tradiţia Bisericii, amintind supărător de Comisia "panortodoxă" din 1921 care a provocat tulburări şi schisme fără precedent în Biserică. Atât denumirea aceasta, cu dublă conotaţie negativă, cât şi apartenenţa masivă la ideologia sincretistă a ecumenismului a pregătitorilor sinodului au îngrijorat şi îngrijorează pe mulţi.

De-a lungul timpului au fost mulţi teologi care au observat alunecările din Ortodoxie atât din domeniul participările unora la mişcările, acţiunile şi organizaţiile ecumeniste, cât şi din textele care pregăteau "Sinodul panortodox". De fiecare dată s-a răspuns, în cel mai bun caz "se va îndrepta", "sunt doar pregătiri", "nu este nimic permanent", "vom verifica şi vom îndrepta". Cel mai adesea însă, nu s-a răspuns decât prin tăcere sau prin ascunderea conţinutului documentelor.

În acest an, la câteva luni înainte de programarea întrunirii din Creta denumită de organizatori "Sfântul şi Marele Sinod Panortodox", documentele, finale, au devenit în sfârşit accesibile publicului larg.

Citirea lor a provocat îngrijorări largi.

Citeşte mai departe...

DACISMUL CA SECTA SAU CREDE SI NU CERCETA

Deschiderea

Prevenire

Atunci când o ipoteză ori o teorie istorică vine în contradicţie cu majoritatea izvoarelor sau cu toate, ori cu o serie de fapte atestate – de ieri sau de azi – suntem îndreptăţiţi să spunem că este, cel puţin în parte, greşită. Atunci când, în temeiul cercetării noastre, spunem că acea teorie sau ipoteză este greşită, nu săvârşim un atac la persoană, ci o critică la subiect.

În rândurile ce urmează plecăm de la ideea că, dincolo de procentul de rău-intenţionaţi existenţi în orice comunitate umană, preopinenţii noştri sunt oameni bine-intenţionaţi. Critica noastră nu vizează o persoană sau alta – chiar dacă menţionăm, aşa cum este firesc, numele celor pe care îi cităm. Dimpotrivă, ideile, argumentaţiile şi celelalte elemente ale unor ipoteze şi teorii sunt cele vizate de noi.

Dacismul în liniile sale esenţiale

Un curent istoric aproape inexistent până în Epoca Ceauşescu a fost „Dacismul” [1]. Acesta este însă astăzi foarte puternic printre cei care nu au studiat niciodată istoria în chip temeinic. Şi cuprinde o mulţime de ipoteze şi idei năstruşnice amestecate cu citate trunchiate şi o convingere fermă că „ceilalţi” – adică cei care au altă părere – sunt „duşmanul de clasă”.

Faptul că la simpozioanele şi manifestările daciste se prezintă ipoteze şi idei total contradictorii, se fac afirmaţii reciproc exclusive şi se încalcă toate principiile cercetării istorice sau lingvistice, ba chiar şi ale logicii, nu pare să îi deranjeze cu nimic pe cei mai mulţi din adepţii acestor idei. Cel puţin atâta vreme cât eşti de acord cu cel puţin trei puncte:

- Dacii au fost cei mai tari din lume;
- Romanii au fost nişte bestii înapoiate sau măcar nişte invadatori criminali;
- Latina era, de fapt, o formă de dacă.

De la ilogică la credinţă oarbă

Desigur, dacă latina era o formă de dacă, înseamnă că latinii erau daci, deci romanii nu aveau cum să fie invadatorii dacilor, de vreme ce erau acelaşi popor. Este o primă fractură logică, masivă, evidentă şi insurmontabilă!

Dar pe dacişti nu îi deranjează.

Ceea ce, din punctul meu de vedere, transformă dacismul într-un fel de dogmă religioasă. Lucru dovedit, de altfel, de adoptarea de către dacişti a tot felul de manifestări religioase la fel de bine întemeiate ca şi ideile lor istorice, de la „Ortodoxia Zalmoxiană” până la „Extratereştrii Daci” şi alte păgânisme similare. Au ajuns chiar, asemenea multor secte, să publice tot felul de scrieri religioase atribuite, profund incorect, unor personaje istorice sau fanteziste – începând cu Decebal, Zalmoxe, Deceneu etc – care nu au scris niciodată materialele ce le sunt atribuite. Şi în care scrieri găseşti din nou tot felul de afirmaţii contradictorii şi concepţii reciproc exclusive, de la „îngeri căsătoriţi” până la „făpturi astrale evoluate” de pe „alte planete” care folosesc tot felul de mijloace primitive în raporturile lor cu pământenii. Tot ca la multe secte mai noi şi mai vechi – o paralelă tipică fiind cu mormonii sau iehoviştii – şi la dacişti aceste materiale sunt „pentru avansaţi”, pentru racolarea marelui public folosindu-se materiale (zise) istorice.

Citeşte mai departe...

RAZBOIUL GLOBAL IMPOTRIVA CRESTINILOR (2)

Vremea intoleranței: războiul religios

Fiind un sătean creștin, Asia Bibi a zăcut într-o închisoare pakistaneză condamnat la moarte prin spânzurare pentru că a băut apă dintr-o cană musulmană.

Pentru copții din Egipt, care riscă să li se ardă crucile tatuate pe încheietura mânii cu acid de către militanții musulmani, primăvara arabă a fost mai mult una iernatică. În august, situația s-a înrăutățit și mai mult: Adepții frăției musulmane, învinovățindu-i pentru înlăturarea președintelui Mohamed Mursi, au atacat peste 100 de așezări creștine iar 42 de biserici au fost distruse.

În Nigeria de Nord, Boko Haram a măcelărit mii de creștini, precum și pe musulmanii despre care credea că nu respectă ideologia și chiar și pe cei care doreau să aibă o educație.

Potrivit Societății Internaționale pentru Drepturile Omului din Germania, patru din cinci acte de discriminare religioasă din lume sunt îndreptate astăzi împotriva creștinilor. Organizația laică din SUA The Pew Forum declară că adepții religiei creștine se confruntă cu opresiuni în 139 de țări, adică aproximativ trei pătrimi din totalul țărilor de pe glob.

Nu doar musulmanii, care se confruntă și ei cu persecuții îngrozitoare, îi atacă pe creștini. În statul indian Orissa, naționaliștii hindu i-au atacat pe creștini într-un pogrom în 2008, asasinând 500 de oameni, rănind mii cu macete și lăsând 50 000 dintre ei fără adăpost. O măicuță a fost violată și expusă goală pe străzi, în văzul polițiștilor care nu au arestat pe nimeni.

În Birmania, Bhutan, Nepal și Sri Lanka, militanții budiști au asasinat creștini, musulmani și hinduși. În 2010, armata birmaneză a atacat minoritățile creștine dintr-un elicopter, omorând mii de oameni.

Aceste cazuri sunt teribile, cu siguranță, dar oare chiar nu au nicio legătură între ele și sunt acte accidentale de cruzime și violență? Nu, spun membrii organizației pentru drepturile umane: sunt parte a unei provocări cu care se confruntă lumea din ziua de astăzi și anume, intoleranța religioasă, și de asemenea parte a unui război nevăzut împotriva creștinilor. Lucrurile se pot înrăutăți pentru creștini mai mult decât oricând în istorie, chiar și decât în timpul Imperiului Roman.

Război nu înseamnă numai o campanie unită și direcționată de o singură minte. Și nu e vorba despre o exagerare, susține analistul de la Vatican, John Allen, în noua sa carte Războiul internațional împotriva creștinilor întrucât reprezintă un model global de violență și opresiune îndreptat împotriva unui anumit grup de oameni, văzut adesea de către autorii săi ca parte a unei lupte culturale și confesionale mai mari. Dacă nu suntem sinceri și nu îl numim război, atunci nu îi vom acorda atenția necesară, spune el.

Ce se întâmplă? De ce sunt creștinii în pericol în mod special, de ce guvernele occidentale, media și bisericile nu numai că nu acționează dar nici nu vor să recunoască acest lucru? Și de ce, așa cum sugerează unii observatori, persecuția religioasă se îndreaptă din nou către Occident?

Religia este adesea doar un factor în cadrul violențelor, parte a unui cocktail flambant al unor motive rasiste, etnice, economice și lingvistice dar care devine din ce în ce mai mult, odată cu valul în creștere al musulmanilor puritani salafiști, singurul și cel mai important motiv. Iar în țările în care problema este mai gravă, persecuția s-a intensificat în ultimii doi ani.

Casa internațională catolică de ajutor a Bisericii în nevoie a lansat săptămâna trecută un raport de 191 de pagini, numit Persecutați și uitați, provocând comunitatea internațională să susțină libertatea religioasă.

Raportul consideră fuga creștinilor din Orientul Mijlociu un exod aproape de proporții biblice. Incidentele persecuției sunt acum neîncetate și din ce în ce mai grave: biserici arse, creștini siliți să se convertească, jafuri ale caselor creștine, răpiri și violuri ale fetelor creștine, propagandă anticreștină în media și din partea guvernelor, discriminare în școli și la locul de muncă.

Analist și susținător al libertății religioase de multă vreme, Liz Kendal povestește că atunci când acum 15 ani a început să monitorizeze violența religioasă raportam câte un atac ici și colo, de obicei când un militant venea și ataca misionarii. Acum vorbim despre pogromuri în care oamenii își măcelăresc vecinii fără milă cu macete. Kendal este directorul susținătorilor Credinței și libertății creștine cu sediul în Melbourne.

Faptul că vecinii se alătură sau conduc acte de violență este ceva nou și mai înfricoșător. Unul dintre lucrurile problematice în  Siria nu sunt grupările aflate în legătură cu Al-Qaeda, ci că musulmanii le primesc și le încurajează. Pentru că vor ca vecinii creștini să plece, declară Kendal.

Persecuția poate fi un termen confuz. Atât creștinii cât și musulmanii din Occident l-au folosit pentru a se referi la discriminările care nu pun în pericol viața. Definiția cercetătorului american Charles Tieszen este însă una mai potrivită adică, orice acțiune nelegală de nivel mediu sau intens exercitată de forța ostilă, îndreptată împotriva oamenilor de altă religie cu diverse nivele de daune, în care identificarea religioasă a victimei este motivul principal.

Todd Johnson, de la centrul Gordon Conwell pentru studiul creștinismului global, estimează că 70 de milioane de creștini au murit pentru credința lor, dintre care 45 de milioane în secolul XX.

Citeşte mai departe...