Cetatea lui Bucur vrea sa repete tragedia Ierusalimului?
Principiu medical veşnic: „Primum non nocere!"
Luna august a anului 2007 al erei creştine a marcat Bucureştii (cetatea lui Bucur) şi, desigur, întreaga suflare ortodoxă din ţara noastră, prin două evenimente extrem de importante, deşi dispropoţionate şi opuse ca semnificaţie, convergente prin consecinţe: mutarea la cele veşnice a Patriarhului Teoctist în condiţii medicale discutabile (nefiind o urgenţă urologică majoră a fost operat în mare grabă, fără acordul său scris!) şi declaraţia arogantă a d-lui Sorin Frunza Verde, de tip „primo mihi" (întâi mie!), prin obişnuitele canale „tv", privind problema complexă şi delicată a asigurării unei succesiuni patriarhale, succesiune care revine canonic (sau ar trebui să revină!) în întregime numai Bisericii Ortodoxe Române şi membrilor Sfântului Sinod, conştienţi, nădăjduim pe deplin, de responsabilitatea lor arhierească, sfinţitoare, slujitoare şi luptătoare!
Cercetati pe cei din temnita, Prea Sfintiti episcopi!
Despre cazul Tanacu s-a vorbit atît de mult, încît totul s-a transformat într-un fel de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le cunosc sfîrşitul, chiar dacă văd că joacă prost, grotesc, interminabil, românul conştiincios se aşază în faţa televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu. Românii au privit, au privit pînă au uitat că personajele din teleserialul Tanacu nu sînt actori, ci oameni ca şi ei. Cocoţaţi în fotolii, românii de la începutul mileniului trei, ca şi gloata din circurile romane de odinioară, se bucură de spectacolul crud în care Justiţia, după o îndelungată joacă de-a pisica şi şoarecele, reuşeşte să răpună un biet călugăr şi patru măicuţe. Din jilţul său, episcopul vicar de la Huşi îşi întoarce degetul mare în jos. Mulţimile scandează. Lupta s-a terminat.
Cine l-a ucis pe Patriarhul Teoctist ?
După cum se ştie, sunt oameni care mor de moarte bună. Adică se sting uşor, de bătrâneţe, la vremea lor. Sunt şi oameni pe care îi ucide boala (cancerul, răceala, holera şamd), oameni ucişi în felurite accidente şi catastrofe (de la cutremur la accidentele de muncă) şi, desigur, mai sunt şi cei ucişi de alţi oameni. Este limpede că Prea Fericitul Patriah Teoctist nu a murit de moarte bună. Adică nu s-a stins în linişte, în patul său, fie el patriarhal sau al mânăstirii de metanie. Patriarhul a murit în spital, în urma unei intervenţii chirurgicale. Iar acest lucru nu că îndreptăţeşte, ci obligă la o cercetare completă a posibilelor cauze ale morţii. Trebuie, altfel spus, să încercăm să aflăm cine l-a ucis pe Patriarhul Teoctist.
Care sunt marii vinovaţi ?
Că nici Ţara şi nici Neamul nu merg bine, e limpede.
E nevoie să amintim că suntem primii în lume la numărul de copii ucişi în pântece pe cap de locuitor?
E nevoie să amintim că fetele noastre sunt deliciul desfrânaţilor din toată lumea?
E nevoie să amintim că dezbinarea domneşte pretutindeni unde să găsesc românofoni?
E nevoie să amintim că o minoritate infimă, de sub 4% din populaţia Ţării - secuimea - îşi obţine autonomia, adică segregarea rasială, chiar în aceste zile?
E nevoie să amintim de nevolnicia dovedită în Transnistria şi nordul Deltei Dunării chiar în aceşti ani?
E nevoie să amintim de bătrânii care se sting în mizerie şi ruşine, mulţi dintre ei eroi ai unuia dintre războaiele mondiale sau ai Războiului de rezistenţă din 1946-1956?
Atitudinea lui "si eu"
Când eram copil, îmi doream tot timpul sa fiu ca si ceilalti copii din cartier. Voiam sa apartin grupului. Probabil ca asa ma simteam mai în siguranta sau poate ca nu doream sa ramân pe dinafara sau poate ambele motive explica atitudinea mea. Când altcineva era laudat pentru ca a facut ceva bine, si eu doream recunoastere si lauda, mai ales daca participam în vreun fel. Prin urmare, topaiam si spuneam : „Si eu!” Cât de mult doream sa primesc atentie si ce important era ca toata lumea sa fie multumit de mine. Voiam sa-i fac pe plac ego-ului meu; sufeream când oamenii nu ma bagau în seama pe mine ci pe pustiul din vecini, mai ales daca era vorba de vreun rival. Cred ca fiecare a avut parte de aceasta experienta, în copilarie. Este vorba de atitudinea lui „si eu”. Acest lucru este o copilarie si acum ca suntem adulti, ar trebui sa fie lasat de-o parte. Dar atitudinea lui „si eu” nu a fost lepadata. Prea multi dintre noi suntem dintre cei care striga „si eu”. Acum ca aceasta atitudine se extinde si în Biserica (asa cum s-a întâmplat), atunci nu stam prea bine. Eu sunt ortodox; nu vreau ca Biserica mea sa fie vinovata de imaturitate duhovniceasca. Dar noi, Biserica, suntem vinovati.
Mai multe articole...
Cautare
Proiecte sustinute
Calendar ortodox
Campanii sustinute
Meniu
Legaturi utile
