Ortodoxia si artele martiale (2) - Interviu cu Parintele Mihai-Andrei Aldea

Părinte, interviul pe care vi l-am luat a stârnit multă frământare, ca să nu spun chiar certuri pe internet.

Dacă nu este în viaţa de toate zilele, dacă ceea ce vorbim noi sau scriem noi nu aduce roade în viaţa de toate zilele, nu am făcut nimic.

Poate se va ajunge şi la roade practice.

Să dea Dumnezeu!

Deci, în urma acestui interviu s-au spus şi s-au prezentat, mai mult sau mai puţin politicos, tot felul de păreri contra. Şi pro, dar şi contra. Unele vi le-am arătat chiar noi, altele poate le-aţi citit, dar nu ştiu să fi răspuns la vreuna dintre ele. De ce?

Din trei pricini. Întâi, că nu mi-au fost adresate, acele cuvinte, mie. Al doilea, că mi s-au părut dezamăgitor de neserioase, de superficiale, şi am dorit să dau vreme autorilor să îşi revină, să aprofundeze tema. Mă bucur să fiu contrazis, dar argumentat. Cine a fost la cateheză la noi la biserică ştie bine că mă bucur mult când cineva mă contrazice argumentat. Şi dacă are şi dreptate, şi dovedeşte că am greşit cu ceva, îmi vine să-l iau în braţe de bucurie! Când cineva îmi arată unde am greşit îmi face un bine mai mare decât dacă mă învăţa ceva nou. Căci ceea ce nu ştii nu se pedepseşte de Dumnezeu, ori se pedepseşte puţin. Dar când strâmbi lucrurile, bătaia este mare şi grea. Deci, mă bucur să fiu contrazis, desigur dacă sunt şi argumente. Dar dacă cineva stă împotriva unei păreri teologice fără argumente, ba chiar cu argumente false, mă întristez. Mă întristez foarte tare. Căci îşi face mult, foarte mult rău sie-şi, dar şi celor care-l aud sau îl citesc şi îl cred.

Şi a treia pricină?

Am în lucru o carte despre arte marţiale şi Ortodoxie, cu aplecare mai ales asupra Neamului Românesc, bineînţeles, pentru că sunt român. Acolo nădăjduiesc să găsească răspunsurile toţi cei care caută adevărul. Mi s-a părut fără rost să spun de mai multe ori aceleaşi lucruri.

Vreţi să ne răspundeţi, totuşi, cât de scurt se poate, la măcar unele din obiecţii?

Da. Se pare că mulţi tot nu au înţeles termenul de arte marțiale. Ba unii chiar au spus că e un cuvânt păgân, pe care creştinii nu au voie să-l folosească. Iar asta pentru că marţial vine de la Marte, zeul războiului la romani.

Uite aşa ajung unii creştini pripiţi de fac de râs Biserica şi Ortodoxia! După aceeaşi logică, ar trebui interzis creştinilor cuvântul „marţi”, că tot de la „Marte” vine. Dar şi cuvintele Miercuri şi Vineri, că vin de la „Mercur” şi „Venera”. „Luni” vine de la „Luna”, la care de asemenea mulţi păgâni se închinau şi se închină şi azi. „Joi” de la „Joe” sau „Jupiter”, adică „Zeus”. La fel ar trebui interzise creştinilor şi expresii ca „aer marţial”, „curte marţială”, „legea marţială”, „de joi până mai apoi” şi altele asemenea. Ar trebui să schimbăm numele planetelor Marte, Venus, Mercur, Jupiter, Neptun, Saturn şi Pluto. Adică nu şi al planetei Pluto, al planetoidului Pluto, că l-au retrogradat astronomii de azi, nu-l mai recunosc drept planetă. Oricum, ar trebui, nu-i aşa, să negăm, să eradicăm aceste nume, şi multe altele asemenea, care au, evident, origine păgână. Ba poate să ştergem şi din calendar pe Sfânta Erotiida, pe Sfânta Afrodita, pe Sfântul Amona, pe Sfânta Salomeea şi alţi sfinţi şi sfinte care au nume de origine păgână! Este o prostie! Păi Binecredinciosul nostru Împărat Iustinian, când a construit Sfânta Sofia, a folosit în ea coloane şi pietre de la templele ruinate ale religiilor păgâne. Şi toate miile de sfinţi părinţi care au slujit în ea, nu s-au împiedicat de asta. Sfântul Apostol Pavel a citat din autorii păgâni ceea ce era conform cu Evanghelia. Sfinţii Părinţi au folosit limbajul filosofic greco-roman în valenţă creştină, fără să se împiedice de originea sa păgână. Nu originea veche a cuvântului are însemnătate, ci înţelesul lui de acum. Iar înţelesul expresiei „arte marţiale” este acela de ştiinţă ostăşească la cel mai înalt nivel. Este o expresie tehnică. Sunt extrem de multe expresii tehnice venite de la romani şi păgâni, care au la origine legătură cu religiile păgâne de atunci. Dar nimeni nu le foloseşte într-un asemenea sens, de religiozitate păgână. Ba cei mai mulţi nici nu-şi închipuie originea lor. De altfel, supunând creştinii unei asemenea logici ar însemna să îi sileşti pe greci să îşi renege o mare parte din limbă. Chiar nu are rost să mai stăruim. Cred că pentru un creştin adevărat o asemenea obiecţie nu stă în picioare nicio clipă.

Dar mulţi spun că arte marţiale înseamnă budism, ezoterism, yoga…

Am mai răspuns la această nedumerire. În fapt prin arte marţiale, după definiţia de dicţionar, se înţeleg toate stilurile şi şcolile de luptă, mai ales în ceea ce priveşte lupta individuală.

Corp la corp.

Nu. Este şi lupta corp la corp, dar nu numai aceea. Lupta individuală înseamnă mai mult decât atât. Tirul cu arcul este inclus de toţi specialiştii din lume la arte marţiale, şi nu este corp-la-corp. De asemenea tirul cu sarbacana, ba chiar şi folosirea armelor de foc în lupta individuală. Doar atunci când se trece la grupuri care luptă între ele devine mult mai rară utilizarea expresiei tehnice de arte marţiale. Oricum, ideea este – şi am mai spus asta – că prin arte marţiale nu se înţeleg doar artele marţiale orientale – deşi nici acestea nu sunt toate budiste, shintoiste sau de alt asemenea fel, chiar dacă foarte multe dintre ele sunt.  Însă între artele marţiale se numără şi boxul, lupta europeană cu sabia, sau cu spada, sau cu floreta, sau cu suliţa, sau cu halebarda şi altele asemenea. Tot între artele marţiale se numără şi vechiul savat, adică boxul franţuzesc, tirul cu arbaleta sau praştia, trântele, căluşul, lupta cu bâta sau buzduganul şi altele asemenea. O minimă pregătire marţială ar putea cuprinde, de pildă, o combinaţie între box, lupte libere şi tir, dacă se poate şi scrimă, iar acestea toate sunt definite – vorbind strict tehnic – drept arte marţiale. Toţi specialiştii – iar un termen tehnic este definit de specialişti – sunt de acord în această privinţă.

Pare clar. Dar unii spun că, de vreme ce la noi există această confuzie, ar trebui să folosim altă expresie în loc de „arte marţiale”. De pildă, „ostăşie”.

Şi să fim acuzaţi apoi că îndemnăm la organizarea de mişcări para-militare? Dacă e să se găsească nod în papură se va găsi pentru orice termen. Însă creştinii trebuie să fie drepţi, să stea în adevăr. Dacă folosim greşit un cuvânt noi trebuie să ne corectăm, să ne îndreptăm, nu să schimbăm limba după greşeala noastră. De asemenea, să nu uităm, sunt mulţi în afara cercului de ortodocşi practicanţi care folosesc termenul de arte marţiale corect. În ochii lor o asemenea poziţie ar părea, pe bună dreptate, incorectă, dacă nu chiar obscurantistă. Să ne gândim: arte marţiale este un termen tehnic militar ce se referă la ştiinţele de luptă individuală (de nivel înalt). Avem dreptul să îl folosim greşit? Dacă suntem creştini, nu. Are rost să îl înlocuim cu alţi termeni? De ce, ca să îl lăsăm să fie folosit greşit mai departe? Nu, pentru aşa ceva, nu. Mai mult, „ostăşia” presupune ceva mai mult decât artele marţiale, presupune încadrarea într-o oaste. De aici e foarte uşor să se ajungă la bănuieli de tipul organizării de mişcări para-militare, ceea ce este cu totul în afara discuţiei noastre.

Altă obiecţie este aceea că dacă cineva învaţă să lupte înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, pentru că El este cel care ne apără, nu noi.

Iată de ce am spus că nu s-au adus argumente teologice! Sau cel puţin ortodoxe. Pentru că o asemenea afirmaţie este, strict teologic vorbind, erezie. Este o afirmaţie predestinaţianistă, (neo-)protestantă şi anti-ortodoxă. După aceeaşi logică, cel care învaţă un meşteşug înseamnă că nu îşi pune încrederea în Dumnezeu, cel care ară pământul tot aşa, la fel cel care îşi face haine sau îşi construieşte casă… Pot să aduc şi „argumente biblice”, ironic zis, în favoarea acestei logici ne-ortodoxe. Aşa cum le aduc sectanţii, preadestule. Doar că sunt scoase din context şi nu au valoare. Noi, creştinii, nu suntem predestinaţianişti. Nici nu lăsăm totul în seama lui Dumnezeu, nici nu Îl dăm deoparte. La noi totul este teandrie, adică împreună lucrare a lui Dumnezeu şi a omului. Noi, creştinii, trebuie să facem tot ce putem, iar apoi să spunem „slugi netrebnice suntem” şi să lăsăm pe Dumnezeu să hotărască ce va fi cu osteneala noastră. Fără orgoliu, fără supărare. Aceasta este atitudinea creştină. Că Dumnezeu îţi dă, e adevărat, dar nu îţi vâră în traistă. Dumnezeu îţi binecuvântează osteneala, dar trebuie să existe şi această osteneală. Dacă tu nu te osteneşti, nici Dumnezeu nu are ce să binecuvânteze. Aici este o influenţă sectantă puternică, pornită de la principiul „sola fide” [doar credinţa n.red.][1]. Însă „credinţa fără fapte moartă este”!

Cred că lucrul acesta se înţelege mai uşor dacă vorbim de meserii sau alte asemenea activităţi obişnuite, dar mai greu dacă vorbim despre ostăşie, folosirea armelor, luptă, sau altele asemenea.

Da, pentru că nu mai sunt luptători creştinii de azi. Au uitat că e război şi cum şi cu cine se poartă acest război. Ei se cred viteji dacă înjură, blesteamă şi batjocoresc din spatele nick-urilor de pe net. Dar dacă dau de hoţi pe autobuz ori tramvai, dacă dau de o ceată de tâlhari sau violatori, pleacă ochii în pământ şi fug îndată, fără să-i ajute pe cei în nenorocire. Şi această laşitate ei o fardează să pară duhovnicească.

Şi, totuşi, cum putem să vedem că a face arte marţiale, a învăţa să lupţi sau a folosi armele nu înseamnă neîncredere în Dumnezeu?

Ne uităm la sfinţi. Ei au purtat arme şi le-au folosit la nevoie. Şi chiar când nu le-au folosit, au binecuvântat pe cei care le foloseau. Iar dacă Dumnezeu i-a chemat la martiriu, au răbdat şi martiriul, cu toată credinţa. Am mai spus asta.

Da, însă s-a obiectat de unii că sfinţii de care aţi amintit, ca Sfinţii Dimitire şi Nestor, au fost ceva foarte rar, ba chiar o excepţie.

Păi înseamnă că avem mii şi mii de excepţii. De la Sfântul Andrei Stratilat şi de la cei două mii cinci sute nouăzeci şi trei de ostaşi ai săi, până la sfinţii noştri împăraţi, mari conducători de oşti, precum Iustinian, Teodosie cel Mare, Constantin cel întocmai cu Apostolii, Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Marcian şi ceilalţi împăraţi creştini ai Romaniei împreună cu ostaşii lor. Ca să nu mai vorbim de Sfântul Dimitrie și Nestor. Cam multe excepţii.

Dacă facem totalul cred că nu sunt mii, sunt sute de mii.

Mai curând milioane. Constantin cel Mare avea peste un milion de oameni sub arme, iar aceştia nu au fost aceiaşi în tot timpul domniei lui. Şi mulţi dintre ei erau creştini chiar de la început, iar mulţi au devenit în vremea stăpânirii lui. De aici iese un număr uriaş de sfinţi, chiar dacă nu toţi s-au mântuit, din sutele de mii de creştini din fiecare contingent. Dar s-au mântuit atunci mai mulţi decât se mântuiesc astăzi, căci aveau o credinţă vie şi plină de foc, nu bălăceala călduţă de azi. Ştim că armata a fost un mediu în care Credinţa lui Hristos a avut o lucrare puternică. Avem în calendar mii şi mii de sfinţi militari. Pe lângă aceştia sunt mulţi alţii care nu sunt în calendar. Părintele Iustin Pârvu spunea într-un interviu că toţi românii ortodocşi care au murit luptând împotriva bolşevismului s-au mântuit. Desigur, dacă n-au avut pe suflet cine ştie ce păcat mare nemărturisit. Oricum, sunt sute de mii de români care au murit pe frontul din Răsărit spovediţi şi împărtăşiţi chiar şi în linia întâi. Iar acesta este doar un război, al unui neam creştin. Sunt însă mulţi sfinţi militari şi la greci, sârbi, gruzini şi alte neamuri ortodoxe. Deci vorbim de cifre care, de-a lungul secolelor şi mileniilor, însumează milioane de suflete. Căci, să nu uităm, nu vorbim de o armată de un milion de oameni din vremea lui Constantin cel Mare, din care, să spunem, două-trei sute de mii erau creştini. Aceştia erau într-un singur leat, cum se spune. Într-o domnie erau schimbări mari în armată, erau lăsări la vatră, erau războaie în care cădeau mulţi ostaşi, apoi se recrutau alţii. Şi vorbim nu de o domnie, ci de secole şi milenii de ostăşie creştină. Deci o estimare de milioane de sfinţi militari este mai aproape de adevăr decât alta mai mică. Prin urmare nu se poate spune că Sfinţii Dimitrie şi Nestor şi ceilalţi asemenea sunt o excepţie decât ignorând Istoria Bisericii şi a Neamului.

Dar, părinte, asta ne duce la altă obiecţie: toţi aceştia erau profesionişti, asta era meseria lor. Pentru un român obişnuit, care nu este militar, artele marţiale nu trebuie. Aşa spune şi Părintele Iustin.

Este greşit. Aşa vor unii să spună Părintele Iustin. Ei par a uita că Părintele a zis „Ţara asta are inflaţie de smerenie. Dar uneori este nevoie şi de sfânta palmă a Sfântului Nicolae”. Şi tot Părintele Iustin a zis că „singura noastră criză este că nu am fost veghetori ai neamului şi ai tradiţiei noastre ortodoxe”, că e o mare greşeală „această falsă cuminţenie” care „ne-a acoperit cu toate neghinele”. „Dar românul nostru”, spune Părintele, „nu a fost aşa dintotdeauna, el are sânge dac şi brâncovenesc, eroi care au luptat cu preţul vieţii nu doar pentru apărarea naţiei noastre ortodoxe, ci am fost poarta dintre Răsărit şi Apus, prin care am oprit aici orice trecere păgână”.

Şi acest cuvânt este oare pentru toţi românii, îi cuprinde pe toţi, nu doar pe militarii de carieră?

Păi Părintele Iustin, nu uitaţi, a spovedit şi împărtăşit mii şi mii de soldaţi români. Aceştia nu erau militari de carieră, erau ţărani sau ciobani sau negustori sau muncitori aflaţi sub arme în Al doilea război mondial. Şi de ce se aflau sub arme?

De ce?

Răspunzi cu întrebare?

Decât să greşesc!

Ai dreptate! Ei bine, erau sub arme pentru că aşa este Legea Românească, din moşi strămoşi, ca tot bărbatul să fie ostaş în rezervă. Şi tot bărbatul se pregătea de luptă la români, căci nu ştia când va fi chemat sub arme. Fără „Oastea cea Mare” a Ţării, de mult am fi dispărut ca neam. Ceea ce pare că se încearcă acum. E bine să înţelegem că „civilul” este un termen masonic, nu românesc. Uitaţi-vă chiar la cuvânt, că e neologism. În limba română nu există nici un termen sinonim neaoş. Înainte, la noi la români cel puţin, orice bărbat liber era şi ostaş. Doar robii nu erau ostaşi, nu trebuia să poarte arme. Dar toţi românii, ţărani, ciobani, boieri, târgoveţi, orice ar fi fost, toţi erau oşteni. Chiar şi Constituţia lui Cuza, cât era de masonică, recunoştea miliţiile populare. Şi aşa a fost până la Carol al II-lea şi bolşevici, plăgile care au nimicit sufletul românesc în secolul XX. Totdeauna la noi bărbaţii au fost purtători de arme, au fost luptători. Altfel de mult nu mai existau români!

Aşa era în trecut. Astăzi?

Astăzi e la fel. Sau, cel puţin, s-ar cuveni să fie. Constituţia aceasta, aşa distrusă cum e, încă are unele prevederi care ţin de Legea Românească. La articolul 54 spune că apărarea ţării este o datorie sfântă pentru fiecare cetăţean. Deci, constituţional, toţi cetăţenii români sunt ostaşi în rezervă. Şi degeaba se amăgesc unii că lucrurile stau altfel. Dacă începe un război adevărat vor fi chemaţi sub arme. Toţi. Şi va fi război până la urmă, fie că cel dinainte de ivirea lui Antihrist, fie că este unul din nenumăratele războaie obişnuite istoriei. Şi când va fi război, vor fi chemaţi sub arme, conform Constituţiei, toţi bărbaţii. Chit că vor fi nepregătiţi, şi tehnic şi fizic. Dar cred că se şi doreşte să fie nepregătiţi românii, pentru ca în caz de război să fie măcelăriţi până la unul.  Şi se vor văieta atunci o grămadă că nu s-au pregătit din vreme, dar este numai vina lor.

Ceea ce spuneţi pare îngrozitor. Deşi, pe de altă parte, toţi ştim că pacea este doar un răgaz între războaie. Dar aici este altă obiecţie, că unii au spus că artele marţiale sunt pentru război, deci nu trebuie făcute în vreme de pace.

Copilării! Dacă aştepţi războiul să începi să te pregăteşti de război sigur nu mai apuci, că eşti deja înfrânt sau mort. În vreme de pace se face pregătirea de luptă, cu multă rugăciune să nu fie nevoie de ea vreodată într-un război.

Dar dacă ne rugăm să nu avem război, ce rost mai are pregătirea de luptă?

Întâi şi întâi, să ţină războiul departe. Cu un popor de luptători mai greu îndrăzneşte cineva să se ia la harţă. Dar cu unul fără pregătire, oricine are curaj să facă război. Al doilea, pregătirea de luptă ne învaţă trupeşte cum să fim ostaşi duhovniceşti. Ne învaţă să ne instruim neîncetat, să fim curajoşi, să ne stăpânim, să ne înfrângem temerile, să fim pregătiţi de luptă, să căutăm să cunoaştem tactica şi strategia războiului duhovnicesc şi altele asemenea. De aceea şi Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi dau adesea pe ostaşi ca pildă pentru creştini. Acesta este, de fapt, cel mai mare câştig al ostăşiei. Nu că poţi să lupţi mai bine în războiul lumesc, ceea ce are doar o mică însemnătate, ci că poţi să lupţi mai bine în războiul duhovnicesc. Dacă îmi îndemn fiii să înveţe să lupte, nu este pentru a lupta fizic, în viaţa de toate zilele. Le doresc şi mă rog lui Dumnezeu să nu fie nevoiţi să o facă vreodată. Însă îi îndemn la aceasta pentru două pricini: întâi pentru că este datoria noastră sfântă faţă de Neam şi Biserică să le fim apărători, dar mai ales pentru a folosi tot ceea ce le dăruieşte pregătirea în războiul duhovnicesc. Iar acest război este neîntrerupt şi totdeauna trebuie să îl ducem cu vrednicie.

Întorcându-ne la Părintele Iustin, iată, în acest interviu spune: "Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să îşi pregătească trupul de luptă? Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de apărare."

Părintele Iustin are aici o părere foarte apropiată de ceea ce am spus şi eu, cu două sau trei nuanţe, repet, nuanţe, diferite. Şi care, de altfel, sunt absolut de înţeles la un călugăr atât de înţelept ca părintele.
 
Care sunt acestea?

Întâi, că ştiinţa de a lupta se foloseşte numai pentru apărare. Aici este ceva destul de greu de înţeles. Desigur că nu te poţi apăra fără să faci un rău cât de mic celui cu care te lupţi. Însă ideea este că nu avem voie să învăţăm să luptăm pentru a face rău. Nu avem voie să pornim de la această idee, de a face rău, de a răni sau ucide, ci de la nevoia de a-i apăra pe alţii în primejdie. Acest lucru este fundamental. Dacă sunt atacat eu, rabd. Trebuie să rabd – sunt creştin. Dar dacă este atacat altul, am datoria de a-l apăra, chiar şi cu armele.

Chiar ucigând?

Chiar ucigând. În faţa unor criminali sau violatori foloseşti ce poţi pentru a-i opri.

Dar oare Dumnezeu îngăduie aşa ceva? Îngăduie ca un creştin să ucidă?

Îngăduie şi chiar binecuvântează. Am amintit de Sfântul Dimitrie şi de Sfântul Nestor. Dar puteam aminti de Avraam, părintele nostru, al tuturor creştinilor.

Dar Avraam ţine de Vechiul Testament.

La iudeii mozaici şi la musulmani, da. La creştini, nu. La noi – citiţi Epistola către Romani şi veţi vedea – la noi Avraam este părintele nostru, al tuturor creştinilor. Melchisedec, cel căruia Avraam i-a adus ofrandele sale pentru Dumnezeu, este chipul lui Hristos – uitaţi-vă în Epistola către Evrei, dacă nu credeţi. Ori cine sunt cei care aduc lui Dumnezeu, prin Marele Arhiereu Hristos, ofrandele lor?

Creştinii.

Aşa e, creştinii. Deci Avraam este chipul creştinilor. Bun, blând, evlavios, gata a-şi da şi fiul pentru Dumnezeu, chivernisindu-şi marile daruri primite de la Dumnezeu ca un iconom credincios, nu ca un tiran pătimaş, posesiv şi distrugător.

Şi ce legătură are Avraam cu ostăşia sau uciderea?

S-a întâmplat că Lot, ruda lui Avraam, a fost luat în robie cu averea şi familia de către patru regi. Aceştia au bătut cinci regi, dar de Avraam nu s-au apropiat. Însă Avraam nu i-a lăsat să facă ce voiau. Ci, după ce aceştia au fost biruitori, auzind Avraam că şi Lot a fost robit, a ridicat îndată trei sute de bărbaţi purtători de armă dintre slugile sale şi pornind împotriva celor patru regi i-a bătut cu totul. Şi i-a eliberat pe toţi cei prinşi. Nu a jefuit nimic, ci i-a miluit pe toţi cei care fuseseră robiţi, le-a dat înapoi tot ce li se luase şi s-a întors la ale lui.

Şi să înţelegem bine: cei patru regi nu l-au atacat pe Avraam! El ar fi putut să spună, dacă aceasta era o gândire dreaptă, că nu e treaba lui, că el se va ruga pentru cei luaţi în robie, că va încerca să îi răscumpere cu bani… În loc de aceasta Patriarhul Avraam, blândul Avraam, care a lăsat de la el şi în faţa lui Lot, şi în faţa faraonului şi în faţa altora, ce face? Pune mâna pe sabie şi ridică la luptă şi treisute optsprezece oameni de casă şi merge şi bate şi ucide pe invadatori. El, care se lăsase pe sine nedreptăţit, ia armele şi luptă. De ce? Ca să-i apere pe alţii!

Acesta este chipul ostăşiei creştine.

Aţi amintit de Avraam, de Sfinţii mucenici Dimitrie şi Nestor. Mai sunt şi alte asemenea chipuri?

Nenumărate. De la Sfântul Teodor Stratilat sau Sfântul Andrei Stratilat până la Sfânta Teodora din Vasta, cea care s-a îmbrăcat ostăşeşte ca să fie primită să lupte cu armele împotriva tâlharilor, sau până la sfinţii români care au luptat cu arma în mână pe crestele munţilor, în bălţile Dunării sau în pădurile Ţării împotriva bestiei bolşevice.

Părinte, mulţi privesc un asemenea cuvânt ca pe un îndemn la violenţă. Îndemnaţi la violenţă?

În aceeaşi măsură în care a făcut-o şi Cuviosul Daniil Sihastrul cu Ştefan cel Mare şi Sfânt! Dacă este nevoie să apărăm pe alţii şi singura cale de a-i apăra este violenţa, trebuie s-o folosim. Dar niciodată pentru orgoliul nostru rănit, niciodată pentru poftele şi patimile noastre. Acesta este un păcat foarte mare.

Cred că este foarte greu să se facă deosebire între aceste două întrebuinţări ale violenţei.

Aşa este. De aceea şi a doua nuanţă în ceea ce spune Părintele Iustin. Vedeţi, el dă pe de-o parte pildă pe Moţa şi Marin. Doi „civili” – am spus că la români nu există civili, dar aşa păreau ei, după conceptele masonice de „civil” şi „militar” – doi „civili” iau armele şi se duc să lupte pentru o ţară străină. De ce?

Pentru că „se trăgea cu mitraliera în chipul lui Hristos”.

Adevărat! Aşa este! Deci Părintele Iustin îi dă ca pildă pe aceştia, care s-au dus acolo să rănească şi să ucidă pe cei care ucideau şi torturau pentru Satana. Iar pe de altă parte spune „să învăţăm în măsura dreptului de apărare” şi „asta trebuie să o facă armata şi alţi oameni specializaţi”. Oare Părintele nu ştie că în război vom fi chemaţi toţi, iar cei nepregătiţi vor cădea primii? Ba ştie. Dar este aici o mare primejdie pe care Părintele, foarte bine, încearcă să o preîntâmpine. Căci oamenii „specializaţi”, cum spune Părintele, au, ca şi armata, o disciplină, o răspundere foarte serioasă. Pe când creştinii de azi sunt, de multe ori, iresponsabili. Sunt extrem de orgolioşi, irascibili, complexaţi… Uitaţi-vă cât de violent vorbesc pe net împotriva celor care au altă părere, chiar şi în domenii în care nu se pricep deloc! Şi dacă dai vreunui „mesia de internet” şi o armă pe mână, o să ucidă tot ce i se pare lui că mişcă în front. Doar şi pe internet se practică acelaşi linşaj, anti-ortodox, în numele Ortodoxiei. De aceea se teme Părintele de învăţarea luptei de către oricine. Dacă statul, că tot dă în Constituţie obligaţia apărării ţării, ar asigura în şcoli şi licee o pregătire ostăşească, intrând aici şi disciplina şi onoarea militară, ar fi altceva. Dacă ar organiza miliţii populare, ca în vremea lui Cuza ori a monarhiei, ar fi altceva. Dar nu există aşa ceva. Nu mai există.

Şi atunci, cum trebuie să practice creştinii arte marţiale?

Dacă le practică iresponsabil, este inadmisibil. Dacă le practică sub îndrumarea strictă a duhovnicului, în paralel cu o instruire bogată şi absolut necesară, este foarte bine.

Ce înseamnă această „instruire bogată şi absolut necesară”?

Are trei laturi fundamentale. Întâi, Istoria Neamului. Mai ales de la Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici şi ierarhi din prigoanele păgâne şi Constantin cel Mare încoace. Desigur, cu un mare accent pe eroii Rezistenţei Anticomuniste şi Sfinţii prigoanelor comuniste. Trebuie spus că, aşa cum Neamul nostru nu poate fi gândit în afara Bisericii, căci atunci nu este Neamul Românesc ci orice altceva, nici Istoria Românilor nu poate fi despărţită de Istoria Bisericii. Deci, această instruire istorică este prima latură. Apoi, ca a doua latură de instruire, sunt cărţile de strategie şi tactică militară, de la „Tactica” lui Leon Înţeleptul sau „Strategiconul” lui Kekaumenos la Sun Tzu şi Sun Bin, Clausewitz şi alte asemenea cărţi militare.

Dar unele dintre acestea sunt păgâne!

Sunt cărţi tehnice. Orice creştin citeşte cartea tehnică a maşinii de spălat, a automobilului, a tancului, a elicopterului sau altui asemenea lucru pe care l-a cumpărat. Prea puţin îl priveşte ce religie are autorul. Însă în acest caz sunt cu atât mai folositoare aceste cărţi cu cât sunt de la eterodocşi, pentru că putem vedea din ele felul lor de a gândi. Machiaveli, de pildă, este esenţial, pentru că el este începutul, de altfel bucolic şi inocent, al gândirii politice de astăzi, al gândirii şi imoralităţii organizaţiilor mai mult sau mai puţin secrete de astăzi.

Machiaveli inocent?

E o figură de stil! Faţă de răutatea celor de astăzi el poate părea, într-adevăr, chiar inocent. Bestialitatea, satanizarea la care au ajuns astăzi unele organizaţii înfometate de putere copleşeşte cu mult cinismul machiavelic.

Dar, să ne întoarcem la această a doua latură a pregătirii fundamentale: de la „Învăţăturile” lui Neagoe Basarab la orice altă carte mare de strategie şi tactică, un creştin conştient de răspunderile sale trebuie să studieze tot ceea ce poate.

Şi ajungem la a treia latură…

Cea fără de care celelalte două n-au nicio valoare! Instruirea duhovnicească!

Citirea, sub îndrumarea duhovnicului şi cu aplicare preactică, a Sfintelor Scripturi, a Vieţilor Sfinţilor, a Patericului, Pidalionului, Limonariului şi altor asemenea cărţi sfinte. De la „Omilii la Matei” a Sfântului Ioan Gură de Aur la „Războiul nevăzut” al Sfântului Nicodim Aghiorâtul. Aici teoria istorică şi militară capătă o altă înţelegere, o altă adâncime. Aici se trece de la înţelegerea lumească a istoriei şi luptei la înţelegerea teologică, duhovnicească. Aici obişnuinţa cu studiul, dragostea de strămoşi, deprinderile de muncă şi luptă şi toate celelalte câştigate în cele două laturi anterioare sunt sfinţite, sunt transfigurate şi îl ajută pe om să urce către starea în care se găseau Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfântul Constantin cel Mare şi mulţi alţii asemenea lor.

Şi dacă cineva totuşi simte că nu e atras nici de arte marţiale, nici de cunoştinţele de tactică şi strategie sau alte asemenea lucruri?

Dacă este din lene, laşitate sau altă patimă, e foarte rău. Dacă este din firea lui, nu-i nicio problemă. Va găsi duhovnicul alte căi prin care să-l facă ostaş al lui Hristos. S-ar putea să fie în el o chemare la călugărie sau altceva de acest fel. Este între el şi duhovnicul lui.

Să ne înţelegem. Eu recomand această cale, celor care sunt făcuţi pentru ea, nu oricui. Am foarte mulţi fii duhovniceşti care nu merg pe acest drum. Nu-i silesc, nu le poruncesc, nici măcar nu-i îndemn să o facă, dacă ei simt că nu este drumul lor.

Deci nu este o obligaţie?

Eu cred că este o obligaţie, pentru fiecare român, a face o asemenea pregătire. Dar dacă cel din faţa mea nu simte acest lucru, nu-l forţez, nu-i impun. Asemenea alegeri trebuie să fie libere, să vină din conştiinţa omului, nu să fie impuse.

Însă pot să vă spun ceva. Tinerii care nu fac sport şi duc o viaţă obişnuită foarte greu se mişcă duhovniceşte. Le spui ce trebuie să facă, zic „da” şi nu fac nimic. Nu sunt obişnuiţi, nu au disciplină, nu au responsabilitate, nu au spirit luptător. Tinerilor care fac arte marţiale sau alte sporturi le dau sarcini grele şi le duc. Au spus o prostie, le dau 50 sau 100 de metanii, pe lângă cele din rânduiala obişnuită. Şi le fac! Sau luptă să le facă până la limită. Şi dacă dau de această limită, se smeresc şi se pocăiesc şi mai tare. Ori îi rog să ajute pe un bolnav, pe un sărac, pe un om în nevoie. Sunt în stare să dărâme munţii ca să îşi facă datoria. Pentru că au acest simţ al datoriei. Sunt luptători. În vreme ce dependenţii de televizor şi calculator vin, se vaită că sunt păcătoşi, dar foarte rar sunt în stare să se ţină de cel mai mărunt canon. Le dai 10 sau chiar 5 metanii şi nu le fac! Le dai să citească măcar câteva rânduri din Biblie şi nu le citesc. Şi pentru mine, ca duhovnic, este o mare durere. Aşa încât eu am văzut, în ani de zile, o deosebire pe care nu pot s-o ascund, pe care cred că trebuie s-o mărturisesc. Şi mai pot spune că în 12 ani de zile, la fiii şi fiicele duhovniceşti care practică arte marţiale, am avut două, repet, două incidente violente, de altfel foarte scurte amândouă şi strict în legitimă apărare. În vreme ce la fiii duhovniceşti care nu practică sistematic arte marţiale sau un sport serios, solicitant fizic, am şi pierdut şirul incidentelor violente în care au fost implicaţi. De multe ori nu din voia lor, dar prin mijlocirea slăbiciunii lor sau altor patimi care i-au dus în asemenea situaţii.

Pare greu de crezut.

Şi totuşi este adevărat. Pentru că un creştin care ştie că ştie să lupte, şi care ştie ce înseamnă durerea, nu va rămâne într-un loc primejdios doar din orgoliu, de frica de a nu părea laş ori din altă asemenea înşelare. Se va retrage la vreme, cu demnitate. Mai mult, un creştin care ştie să lupte este mult mai pregătit să identifice un pericol din vreme, ştie să se păzească, ştie să se ferească de el.

Societatea noastră este totuşi atât de violentă?

Mai ales pentru tineri este. Şi va deveni şi mai violentă. Pe măsură ce creşte răzgâiala în care sunt crescuţi tinerii, vor deveni tot mai violenţi faţă de cei care încearcă să le limiteze exprimarea patimilor. Fie că sunt profesori, părinţi, oameni de pe stradă sau din tramvai, ori alţi tineri ca şi ei. Uitaţi-vă la ce se ştie public despre violenţa în şcoli sau a găştilor de stradă. Iar ce se ştie public este doar, cum se zice, vârful aisbergului. În fapt lucrurile stau mult mai rău, căci tot mai mult tinerii se împart în cei care se droghează cu calculatorul sau alte mijloace şi cei care, să zicem aşa, „golănesc”. Şi unii, şi alţii, fac asta din pricina educaţiei greşite din casă şi societate. Ostenelile şi disciplina unui sport practicat serios – nu doar ca să se dea banii aiurea de părinţi – sunt sursa unui echilibru ce nu se mai regăseşte în educaţia oferită obişnuit de societate – mai mult îndoctrinare satanică decât educaţie – şi sunt deosebit de folositoare. Dacă, desigur, sunt valorizate prin Credinţă, printr-o viaţă reală în Biserica lui Hristos.

Parcă spuneaţi că sunt două sau trei nuanţe în spusele Părintelui Iustin. Ne-aţi vorbit doar de două.

A treia este că nu trebuie să credem că prin aceste meşteşuguri ostăşeşti în sine vom putea câştiga un război. Pe de-o parte, sunt mijloace tehnice care depăşesc ceea ce poate omul realiza prin pregătire individuală. Pe de altă parte, este şi lucrarea satanei, ce nu se biruieşte omeneşte. Până la urmă noi facem tot ce putem să facem, căci asta este datoria noastră sfântă, însă nădejdea nu este în ceea ce am făcut noi, ci în mila şi ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Dacă înţelegem acest lucru, este bine şi suntem pe aceeaşi cale cu sfinţii militari ai Bisericii lui Hristos. Dacă nu, ne-am abătut şi este bine să ne întoarcem de îndată.

Şi, ca o ultimă întrebare, cum rămâne cu faptul că azi războaiele se poartă cu mijloace tehnice faţă de care artele marţiale nu înseamnă nimic.

Este un adevăr parţial. Să nu uităm că armatele cele mai moderne folosesc roboţi de luptă, drone, rachete inteligente, sateliţi, mijloace de control psihic şi altele asemenea. Dar, totodată, şi artele marţiale! Pentru că, până la urmă, tot se ajunge la contactul cu omul, la luptele de infanterie sau de gherilă. De harţ, cum spuneau românii. Ori dacă noi, creştinii, putem primi cu pace moartea, care este unire cu Hristos, nu aceeaşi poziţie se cuvine s-o avem faţă de ocupaţiile străine. Există un testament al lui Ştefan cel Mare deasupra noastră. Sunt şi multe pilde pe care ni le dau Istoria Bisericii şi Neamului despre apărarea în faţa invadatorilor. Însă, într-adevăr, artele marţiale nu sunt, în sine, de ajuns. Nici pentru războiul obişnuit şi cu atât mai mult pentru cel duhovnicesc. Şi, în primul rând, nimic nu este de ajuns dacă nu există Credinţa lui Hristos. Oricum însă, am spus şi altădată că artele marţiale sunt doar un mijloc pe lângă altele multe, atât în devenirea noastră de creştini români cât şi în apărarea Bisericii şi Neamului. Şi mărturia scrisă ori vorbită poate fi un mijloc – dacă se face după adevărul lui Hristos. Dar sunt şi alte mijloace. Să ne aducem aminte de loviturile pe care hackerii români le-au dat în ultimii ani în Italia, Ungaria, Franţa şi alte ţări celor care şi-au bătut joc de România şi români. Aceste lovituri exprimă o rezistenţă românească faţă de asuprirea Românilor. Asuprire la care conducătorii statului sunt complici, dar la care, iată există luptători români – IT, de această dată – care răspund, care ştiu să dea o replică. Deci sunt multe mijloace de luptă, foarte multe, e bine să le ştim şi să le putem folosi la nevoie, dar, din nou, totul are valoare numai şi numai în măsura în care este făcut întru Hristos, pentru Hristos, către Hristos.

Interviu realizat de Cezar Machidon

Sursa: http://www.foaienationala.ro