Predica in Biserica - Actualitate si echilibru

pr.-aldea-12De la kerigma apostolică la predică drumul a fost deosebit de scurt. Chiar din Faptele Apostolilor se întâlnește această mărturisire a lui Dumnezeu făcută de Sfinții Apostoli și urmașii lor credincioșilor, adică celor botezați. Dar, întrucât aceste lucruri sunt binecunoscute și sunt învățate încă de pe băncile seminarului, credem că nu este de folos a ne întoarce asupra lor într-un cerc pastoral. Acesta, fiind dedicat nu acelor mireni mai puțin cultivați în ale teologiei, ci preoților, are nevoie de tratarea unor teme de nivel mai înalt, de aprofundarea unor aspecte arzătoare ale subiectelor cunoscute în forma lor fundamentală.

De aceea, ne-am gândit că ar fi într-adevăr de folos a ne opri asupra reflectării actualității în predică. În ce măsură predica poate să trateze teme actuale? În ce măsură este voie sau recomandat ca predica să atingă subiecte actuale din sport sau politică, din administrație, economie sau alte asemenea subiecte?

Știu că unii dintre preoți au deja, în această privință, o părere pro sau contra bine conturată.

Cei care sunt împotriva tratării unor asemenea subiecte la predică aduc, desigur, și argumente. Predica trebuie să fie ziditoare de suflet, spun ei, și teologică, deci nu să se coboare la nivelul mărunțișurilor de zi cu zi. Acestea sunt și trecătoare, ba chiar foarte repede trecătoare, așa încât nu au nicio însemnătate. Mai mult, subiectele de aceste fel riscă să-l târască pe preot – și prin el Biserica – în dispute lumești, adesea murdare, în controverse care pot strica imaginea Bisericii, în câmpul lucrurilor neînsemnate, nevrednice de înălțimea dumnezeiască pe care trebuie să se afle Biserica și preotul.

Cei care sunt pentru tratarea unor asemenea subiecte la predică aduc, se înțelege, argumentele lor. Pentru a fi ziditoare de suflet, spun ei, predica trebuie să fie ancorată în realitate, să răspundă nevoilor sufletești de acum și de aici. Prin predică Biserica trebuie să dea răspunsuri pentru vremurile de azi, trebuie să se arate cunoscătoare a realităților cotidiene și călăuzitoare a credincioșilor prin încercările, necazurile și ispitele acestor realități. Biserica, spun ei, nu se poate izola de lumea în mijlocul căreia trăiește și trebuie să facă față cu demnitate tuturor încercărilor și disputelor, nu să se ascundă de ele.

În ceea ce ne privește nu vom încerca să cântărim argumentele prezentate mai sus.  O astfel de discuție teologică poate fi deosebit de interesantă însă este foarte rar concluzivă. Pentru a avea o încheiere categorică, pentru a ajunge la o concluzie cu autoritate, avem nevoie de ceva mai mult decât de o înșiruire de argumente. Acest ceva ne poate fi oferit chiar de Statutul și respectiv Regulamentul Bisericii Ortodoxe Române. Primul dintre ele la Art. 1-3 și celălalt la Art. 3 stipulează faptul că Biserica Ortodoxă Română este întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, supunându-se în întregime învățăturii și canoanelor Bisericii Ortodoxe și tradiției sale istorice.

În această Sfântă Tradiție se află, la loc de cinste, marii ierarhi și învățători care, de-a lungul veacurilor, au ținut cârma Bisericii în cele mai cumplite vâltori. Dintre aceștia, ne vom opri acum doar la Sfântul Ioan Gură de Aur. Nu doar pentru că timpul nu ne îngăduie o expunere largă, dar mai ales pentru că în puține zile vom ajunge la praznicul acestui mare sfânt al Bisericii lui Hristos.

Ori, dacă vorbim despre Sfântul Ioan Gură de Aur și predică, avem la îndemână în cel mai firesc chip Omiliile la statui, ori Predicile la statui, dar și Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți sau Omilii la Matei, toate trei tipărite de EIBMBOR cu binecuvântarea adormitului întru fericire Patriarh Teoctist ori retipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel.

În aceste trei cărți, în care se adună mii de pagini de predică devenite paradigmatice pentru predica ortodoxă, avem o mărturie de nezdruncinat despre raportul dintre predică și actualitatea cotidiană, între cuvântul din biserică, de la slujbă și evenimentele curente. Fie că tâlcuiește din Cartea lui Iov, din Evanghelia după Matei sau din altă parte a Sfintelor Scripturi, fie că se apleacă asupra însemnătății unor sărbători sau asupra vieții unor sfinți, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur este totdeauna conectat la realitățile cotidiene. Uneori predica sa este alcătuită dintr-o parte propriu-zis omiletică, de tâlcuire, după care urmează o parte catehetic-morală. Alteori acestea se îmbină de la început până la sfârșit într-un chip inseparabil. Dar întotdeauna sunt prezente, în predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, evenimentele și realitățile cele mai concrete, uneori cele mai mizere, disputate sau disputabile și controversate. Sfântul Ioan Gură de Aur nu șovăie a vorbi despre cei care se răscoală pe nedrept împotriva împăraților și dregătorilor, dar nu șovăie nici a lua apărarea celor nedreptățiți. Sfântul Ioan Gură de Aur nu șovăie în a lăuda pe dregători – și chiar pe împărat – în cele în care merită lăudați, dar nu șovăie nici în a-i critica în cele în care greșesc ori chiar se arată răi. Sfântul Ioan Gură de Aur pătrunde la adâncimi duhovnicești uluitoare ale tâlcurilor scripturistice, dar nu se dă în lături a vorbi despre bețivii din Antiohia sau Constantinopole și bețiile lor, despre destrăbălați și destrăbălările lor, despre jocurile de teatru în care apar femei dezbrăcate, despre corupția unor demnitari sau lenea unor țărani, despre milostenia unor bogătași sau despre împietrirea altora. Nenumărate subiecte ce adesea par, astăzi, tabu, sunt atinse de Sfântul Ioan Gură de Aur fără șovăire, în același timp cu mult curaj și cu multă dragoste și dreaptă-socoteală.

Această mărturie a Sfintei Tradiții, întărită de nenumărați alți ierarhi, de la Sfântul Ambrozie al Mediolanului la Sfântul Nectarie din Eghina, este, credem noi, incontestabilă.

Avem nevoie, în bisericile noastre, de predici ancorate în realitatea cotidiană. Credincioșii noștri au nevoie să vadă că într-adevăr Credința Creștină se trăiește și se aplică azi, aici, acum. Și să vadă și cum se trăiește și se aplică, azi, aici și acum, Credința lui Hristos. De aceea este nevoie ca fiecare preot să se poată exprima în predicile sale asupra subiectelor actuale, fie că este vorba despre corupție sau nemilostivire, despre sănătate, criză economică, homosexualitate, politici guvernamentale, ecumenism sau orice alte lucruri care frământă societatea. Știu că există adesea o mare temere în abordarea unora sau altora din aceste subiecte, de unde izvorăște, adesea, fie ignorarea lor, fie o abordare abruptă, unilaterală.

Dar, atunci când am adus înainte mărturia Sfântului Ioan Gură de Aur, am amintit că acesta a vorbit despre asemenea subiecte nu doar cu mult curaj, ci și cu multă dragoste și dreaptă-socoteală. De aceea și subtitlul cuvântului nostru este „Actualitate și echilibru”. Căci, într-adevăr, dacă vrem ca ceea ce predăm credincioșilor la predică să fie într-adevăr ortodox, avem nevoie și de curaj, și de dragoste, și de dreaptă-socoteală. Sau, cu un cuvânt modern, de echilibru.

Spre a nu lungi cuvântul nostru prea mult, ne vom opri la două subiecte sensibile. Unul, sensibil mai ales pentru cei foarte implicați în social și mai puțin înaintați în viața duhovnicească. Celălalt, sensibil mai ales pentru cei foarte implicați în viața Bisericii și mai puțin implicați în social.

Primul subiect este homosexualitatea.

Homosexualitatea este boala spirituală care face să se înlăture atracția firească dintre genuri și să se caute plăceri fizice și chiar surogate ale unirii matrimoniale în cadrul propriului sex. În Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 1, versetele de la 18 la 32 lămuresc acest lucru pentru orice creștin care nu ar știi despre ce este vorba.

Totuși, se cuvine să spunem acest, lucru, sunt felurite încercări pe care le are un preot atunci când încearcă să abordeze acest subiect la predică. Am ascultat mărturia unor colegi care chiar au renunțat la a-l aborda, temându-se de aceste încercări.

Dar despre ce este vorba?

Pe de-o parte, adâncimea păcatului stârneşte o anume jenă, o anume ruşine, care împiedică o tratare liniştită a temei. Pe aceeaşi linie se află şi teama că lumea ar putea socoti pe preoţii care vorbesc împotriva homosexualităţii ca intoleranţi, retrograzi, lipsiţi de înţelegere faţă de ceilalţi şi aşa mai departe.

Pe de altă parte, adâncimea păcatului poate stârni, dimpotrivă, o mare aprindere în osândirea sa, ajungându-se chiar la atacuri împotriva purtătorilor acestei boli. Pe aceeaşi linie se află şi teama că lumea ar putea socoti pe preoţii care tac asupra acestei probleme ca laşi, apostaţi, lipsiţi de grijă pentru turmă sau chiar simpatizanţi ai patimii în cauză.

Faţă de toate acestea – şi altele asemenea – Sfântul Ioan Gură de Aur ne stă înainte ca pildă. El nu s-a temut a aborda asemenea subiecte delicate, de vreme ce el, păstor de suflete fiind, trebuia să se îngrijească de toate bolile acestor suflete. Şi a făcut acest lucru şi ca diacon şi preot, nu doar ca episcop, trebuie să precizăm. El a arătat răutatea păcatului şi originea lui, felul în care cucereşte omul şi înaintarea bolii cu urmările ei tot mai cumplite, atât personale cât şi sociale, atât în lume cât şi în veşnicie. Totodată, el a arătat şi felul în care omul se poate păzi de a cădea în păcate, felul în care odată ivită ispita se va da lupta împotriva ei, felul în care odată săvârşit păcatul trebuie săvârşită pocăinţa şi îndreptarea, felul în care odată ivită patima se poate lupta pentru înlăturarea ei. Aceasta este gândirea şi vorbirea unui păstor de suflete, fie el diacon, preot sau episcop, iar predicile trebuie să le reflecte ca atare.

Preotul va arăta credincioşilor că Biserica este nu împotriva homosexualilor, ci de partea lor, de vreme ce le doreşte vindecarea! Cei care nu doresc vindecarea celor bolnavi sunt duşmanii bolnavilor, nu cei care doresc şi luptă pentru vindecarea lor. Dumnezeu iubeşte pe homosexuali, însă urăşte homosexualitatea care le mutilează sufletul. De aici pornind preotul poate construi predici în care să atingă toate punctele pe care le-am regăsit la Sfântul Ioan Gură de Aur, sau altele de folos, fără a cădea în vreuna din ispitele de care am amintit mai sus.

Al doilea subiect pe care l-am amintit, sensibil mai ales pentru cei implicaţi în viaţa Bisericii, este cel al ecumenismului. Acest subiect a stârnit şi stârneşte nu doar discuţii aprinse ci, din păcate, chiar şi patimi, până şi în rândul celor ce ar trebui să fie cei mai uniţi fii ai Bisericii, clericii. Încercările sunt şi aici foarte mari.

Pe de-o parte, sunt cei care se tem că orice distanţare faţă de ecumenism înseamnă o cădere din iubire, o lepădare a oamenilor care, tot chipul lui Dumnezeu fiind, au alte credinţe. Desigur, mai există temeri şi de epitete ca intoleranţi, înapoiaţi, depăşiţi, retrograzi, precum şi frica de ivirea şi/sau creşterea unor conflicte religioase în lipsa discuţiilor ecumenice. Bineînţeles, mai sunt şi unele ispite mai lumeşti, asupra cărora însă credem că este nefolositor să ne oprim acum.

Pe de altă parte, sunt cei care se tem că fără o distanţare extrem de vehementă faţă de ecumenism se află în apostazie, care cred că discuţiile cu cei de altă credinţă înseamnă lepădare de Hristos, care cred orice apropiere faţă de eterodocşi înseamnă pierderea harului lui Dumnezeu. Bineînţeles, şi în această extremă există şi unele ispite mai lumeşti, asupra cărora de asemenea nu ne oprim.

Sfântul Ioan Gură de Aur constituie şi în această privinţă o pildă vrednică de laudă. El nu acceptă nicio schimbare în Învăţătura de Credinţă a Bisericii, pe care o apără argumentat împotriva oricăror alte credinţe. El arată adesea că singură această Credinţă mântuieşte, explicând – mai amănunţit sau mai pe scurt, după cum este cazul – şi de ce. Dar, totodată, nu şovăie în a-i ajuta pe cei de altă credinţă, nu şovăie în a-i lăuda în faptele lor bune şi a-i da chiar ca pildă creştinilor cărora le predică, nu şovăie în a conlucra cu ei în acele lucrări sociale în care Biserica era implicată.

<p >Pentru cei care ar crede, din cine ştie ce pricină, că asemenea atitudine nu este actuală, amintim de cuvintele şi faptele episcopului nostru, Patriarhul Daniel, care ne-a spus:

…Stă asupra noastră datoria mare şi sfântă de a vă îndemna acum să păstraţi dreapta credinţă a Bisericii noastre. Să nu o slăbiţi, să nu o schimbaţi şi să nu o părăsiţi nici pentru câştig sau ajutor material de moment, nici pentru ispititoare promisiuni, nici pentru credinţe străine sau curioase noutăţi ce vin din ţări îndepărtate, pentru că cine cade din dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe se desparte de Biserica cea una a lui Hristos, se rupe de comuniunea Sfinţilor Săi Apostoli, martiri şi părinţi ai Bisericii. Cine seamănă dezbinare în credinţă se desparte de Hristos Domnul…

Totodată, Prea Fericitul Părinte Patriarh a ştiut să păstreze cele mai bune relaţii cu cei de altă credinţă, să desfăşoare împreună cu ei nenumărate activităţi sociale şi culturale. Dar impunând neîncetat respectul faţă de Credinţa Bisericii, mărturisind neîncetat faptul că aceasta nu poate fi negociată, schimbată sau târguită în vreun fel.

Putem da şi pilda a nenumăraţi alţi ierarhi din zilele noastre care mărturisesc aceeaşi gândire şi trăire ca a Sfântului Ioan Gură de Aur, dovedind încă odată firul de aur ce leagă neîntrerupt ierarhia Bisericii lui Hristos din toate timpurile.

Deci, atât despre un subiect, cât şi despre celălalt, se poate şi trebuie să se predice. Liniştit, fără patimă, fără ură, cu dragoste şi înţelepciune, păstrându-se neschimbată Învăţătura Bisericii pe care se cuvine să o dăm credincioşilor neîncetat şi mai cu seamă la predică. Pentru că, până la urmă, prin aceasta se sfinţesc şi ne sfinţim şi câştigăm îndrăzneală în chemarea Duhului Sfânt şi Împărtăşirea cu Hristos, prin aceasta ne îndeplinim rostul nostru ca preoţi.

Preot Mihai-Andrei Aldea

10 noiembrie 2011