Doamne ajută!

Ca semn al dragostei duhovniceşti, vă trimit această icoană a Sfântului Sofian Boghiu, icoană ce îmi este foarte dragă şi care m-a ajutat mult.

Părintele Sofian, aşa cum poate ştiţi, nu a fost canonizat încă. Dar asta nu înseamnă că nu avem voie să-l cinstim, nu înseamnă că nu ne putem bucura de ajutorul lui, pe care l-a dat din belşug celor ce l-au cerut. Dimpotrivă, unul din temeiurile canonizării este chiar evlavia populară, dragostea credincioşilor, mărturisită prin rugăciuni, icoane, pelerinaje etc.

Toţi sfinţii pe care îi ştim în calendar au fost întâi oameni obişnuiţi. Dar prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi Credinţa Sa au depăşit această condiţie, devenind oameni duhovniceşti, trecând in moarte la viaţă, încetând a fi ai lumii, chiar dacă erau în lume. Pentru aceasta şi creştinii din jurul lor i-au cinstit după cuviinţă, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi apropiaţi ai acestuia.

Locul în care se opreşte evlavia populară este acela din care încep slujbele Bisericii. De pildă, Sfântul Sofian poate fi numit ca atare, poate fi cinstit prin icoane şi rugăciuni, de către oricare dintre noi. Dar în slujbele Bisericii el rămâne, până la canonizare, Părintele Sofian, Arhimandritul Sofian ori Ieromonahul Sofian - oricare dintre denumiri este corectă. Şi, până la slujba canonizării, când i se va săvârşi ultimul parastas, este pomenit după obicei, cu cei adormiţi.

Până atunci, dacă cineva îl iubeşte pe Sfântul Sofian, îl poate cinsti, aşa cum am arătat mai sus, în particular, după cum învaţă Biserica dintru început.

Pot depune mărturie şi eu, dar şi mulţi alţii, despre multele minuni pe care Părintele Sofian le-a făcut şi în viaţă, dar şi după mutarea sa la ceruri. Mai ales cei care vor pace, luminare a sufletului şi a minţii, răbdare şi întărire s-au bucurat mult de ajutorul său.

Nădăjduiesc să vă folosiţi şi să vă bucuraţi!

 

Pentru a mări poza, dați click pe imagine.

 

 

Neamul şi instruirea

Sfântul Fotie face parte dintre cele mai vrednice chipuri ale Bisericii veacului al IX-lea ba, mai mult, a însăşi istoriei a toată lumea. Marele întru sfinţi Fotie vede lumina zilei în cetatea Constantinopolului în preajma anilor 800-810 după Hristos, fiind adus la viaţă din părinţi binecredincioşi. Iubitoarea de Dumnezeu şi de fapte sfinte, maica sa Irina, căsătorită fiind cu Serghie, fratele împărătesei Teodora şi al patriarhului Tarasie, odrăsleşte binecuvântat prunc ce se va arăta mare luminător al Bisericii. Tatăl fiind surghiunit din pricina cinstirii sfintelor icoane, moare în pribegie.

Legăturile de rudenie mai sus pomenite vor prileji sfântului şederea alături de cei mai înţelepţi dascăli din Constantinopol, unde va deprinde îndeosebi materia ce se cheamă matematică, alături de Leon, arătându-se astfel locaş a toată ştiinţa şi înţelepciunea.

Peste toate, încă din vremea prunciei este înzestrat cu necurmata îndeletnicire a rugăciunii: "Grija mea din copilărie – avea să scrie mai târziu – era săvârşirea rugăciunii şi a cercetării de sine." De altfel, însăşi mărturia lui Nichita Paflagonul, care nu arăta prea multă evlavie faţă de sfânt, aminteşte înălţimea instruirii sale: "împreună-alergau toate, adică îndemânarea fizică, învăţătura, bogăţia, prin care şi întreaga cărturăreasca deprindere se revărsa asupră-i."

Îndeosebi râvna spre învăţătură, sădită încă din copilărie, pricinuieşte aplecarea către dumnezeiasca înţelepciune. Întru sfârşitul instruirii cărturăreşti, Fotie este cinstit cu vrednicia de protospătar, de căpetenie a străjilor împărăteşti, fiind totodată şi sfetnic de taină al împăratului. Nu zăboveşte defel în a-şi îmbogăţi cunoştinţele, adunând înţelepciune din filozoficele învăţături, pe care mai târziu le va aşterne în scrierile sale, întocmite cu osebită arătată însufleţire în scrierea numită "Dicţionar" (Lexicon).

Dascăl al Şcolii din Magnavra

Ca dascăl al acestei şcoli cu vădit duh lumesc, potrivnic învăţăturilor bisericeşti din şcolile mânăstirilor vremii, precum cele din mănăstirea Studion şi Aşezământul Bisericesc al Sfinţilor Apostoli, sfântul se îndeletniceşte în tâlcuirea scrierilor elineşti şi ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, ostenindu-se cu multă migală, sfântul întocmeşte lucrarea numită "Miriovivlos" sau "Biblioteca".

Pe lângă orele petrecute la Şcoala din Magnavra, sfântul pune început unor prelegeri duhovniceşti prefăcând propria locuinţă în şcoală de filosofie. Înconjurat de câţiva ucenici prea dornici de învăţătură, sfântul se osteneşte călăuzindu-i în desluşirea teologiei, cea care "îndreptează toată mintea către evlavie".

Trimiterea sa în Bagdad, cetatea agarenilor

Din pricina bogatei înţelepciuni precum şi a cumpătării de care dă dovadă, în anul 851 este trimis - împreună cu prea înţeleptul său ucenic Constantin, viitorul Sfânt Chiril luminătorul slavilor -, "la asirieni", adică în cetatea ce se cheamă Bagdad, pentru a sprijini cu credincioşie curmarea prigoanelor la care sunt supuşi creştinii.

Ajungând în cetatea Bagdadului, mai precis la Samarra, care în acea vreme era inima Califatului, cei doi sfinţi îi uimesc pe agareni cu duhovniceasca înţelepciune. Mai mult, neînfricoşându-se de vreo rea pătimire, sfinţii poartă de grijă vestirii în acel ţinut a Evangheliei lui Hristos, încredinţaţi fiind că doar astfel este cu putinţă ca cei doritori de curată vieţuire să-şi lase urâtele obiceiuri călătorind pe calea mântuirii.

Lesne se înţelege pricina pentru care agarenii, după cum adevereşte viaţa sfântului Chiril, vor încerca să-i otrăvească pe sfinţi, însă neizbândind - căci asupra sfinţilor odihneşte harul lui Dumnezeu păzindu-i-, în cele din urmă se întorc sănătoşi în Constantinopol spre a-şi isprăvi duhovniceasca îndeletnicire.

Înălţarea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal al Constantinopolului

În scurtă vreme sfântul ajunge iscusit până şi în socotelile cârmuirilor, timp în care întâiul dregător al împăratului, unchiul său Bardas, voieşte a-l izgoni pe Ignatie patriarhul cetăţii, care se pune împotriva împărtăşirii acestui dregător la prăznuirea Dumnezeieştii Arătări, din pricina învederatei sale vieţi destrăbălate şi a nepocăinţei în care stăruia.

Alungarea patriarhului Ignatie, de către Bardas este prilejuită de înmormântarea unui oarecare Ghivona din Dhirrachio, despre care dregătorul credea că era fiul împărătesei Teodora de la un alt bărbat şi că, din această pricină, a fost ucis într-un mod barbar de oamenii împăratului Mihail al III-lea. Ghivona este socotit vinovat de înaltă trădare şi chiar înmormântarea sa săvârşită de Patriarh, este privită drept duşmănie faţă de împărat. Din această pricină, Ignatie este silit în iulie 857 să lase tronul, fiind surghiunit în cele din urmă în ostrovul Terevintho din Propontida.

În urma tiranicei izgoniri a patriarhului, Bardas voieşte să ridice în scaunul patriarhal un bărbat slăvit de norod pentru virtuţile sale, spre a preîntâmpina oarecari ticluite urzeli. În această privinţă, gândul dregătorului zăboveşte atunci asupra sfinţitului Fotie, care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie, precum şi a îndrăzneţelor lupte în vederea apărării Ortodoxiei, în vremea celei de a doua prigoane a cinstitorilor de icoane.

Fotie se împotriveşte grabnic propunerilor unchiului său, dregătorul Bardas, amintind de multele tulburări şi griji ale scaunului patriarhal, cât şi de propria nevrednicie. De aceea, cu lacrimi în ochi şi din toată inima, se roagă a fi ales altcineva în locul său, nevrând sub nici un chip să bea amarul pahar al necazurilor care îl aşteaptă.

Totuşi, Bardas pricepe desluşit că nu se află în această vreme în împărăţie cineva mai potrivit pentru aceasta. Astfel întrebuinţează spre dobândirea nădejdii sale, toate chipurile şi mijloacele, mergând chiar până la întemniţarea sfinţitului Fotie, pentru ca acesta să nu poată fugi în ascuns din Constantinopol.

"Am suferit atâta silă – avea să scrie sfântul după hirotonie, către papa Nicolae – că numai Dumnezeu, Cel ce vede toate cele ascunse, ştie. Şi o zic pentru că ne-au silit la aceasta, fără ca noi să vrem. S-au purtat faţă de noi ca şi cum am fi fost răufăcători. Ne-au întemniţat şi ne-au păzit mai mult timp înainte (de hirotonie) cu luare aminte, căci ne aleseseră pentru vrednicia aceasta, dar noi în nici un chip n-am încuviinţat. Ne-au hirotonit cu forţa, iar noi în astă vreme plângeam, ne tânguiam şi ne loveam pieptul pentru a scăpa de hirotonie".

Epistolele de întronizare şi Sinodul din 861

După hirotonia săvârşită de Grigorie Asvestul – episcopul Siracuzei şi de alţi doi episcopi "fără scaun" [adică hirotoniţi, dar încă nu întronizaţi – n.tr.], sfântul urcă în scaunul patriarhal la 25 decembrie 857, hotărând să-şi îndeplinească sarcinile cuvenite rangului său, cu toată râvna inimii şi îndeosebi cu toate puterile lui. Imediat după întronizare, trimite obişnuitele solii către papă şi patriarhiile din Răsărit, pentru a-i înştiinţa de toate cele întâmplate.

În această vreme, supuşii credincioşi patriarhului Ignatie cer papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu nici un chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal. Pentru aceea, iubitorul de slavă papa Nicolae, care "se făcuse pe sine împărat al lumii întregi", află grabnic prilej spre a ajunge orânduitor al lucrurilor bisericeşti din acea vreme, dorire potrivită deşartelor sale năzuinţele cezaro-papiste.

Pentru îndeplinirea acestor vreri, Nicolae dă de ştire împăratului Mihail al III-lea şi însuşi lui Fotie într-un chip cu totul nepotrivit, strigând cu tărie că izgonirea lui Ignatie din scaunul patriarhal al cetăţii Constantinopolului s-a făcut fără îngăduinţa sa! Aşadar, din această pricină el trimite la Constantinopol pe doi legaţi ai săi, Rodoaldo Porto şi Zaharia Anagnis, care, după puţin timp vor lua parte la Sinodul I-II (al Doilea-Întâi), ce se va ţine în marea Cetate a Bizanţului în mai 861 după Hristos.

În urma acestuia numit drept Al Doilea Sobor Întâi întrunind 318 Părinţi, deopotrivă cu Primul Sinod ecumenic [de la Niceea – n.tr.], legaţii papei, cunoscători îndeaproape ai frământărilor bisericeşti din Răsărit, plecându-se adevărului, primesc pe sfinţitul Fotie ca patriarh canonic al Constantinopolului, semnând desăvârşit toate gramatele numirii lui.

Caterisirea Sfântului Fotie de către papa Nicolae şi răspunsul sfântului faţă de hotărârile sinodului din 867

Când trufaşului papă Nicolae îi sunt aduse la cunoştinţă toate cele petrecute la Sinodul din 861, el leapădă hotărârile trimişilor săi, caterisindu-l pe Zaharia în 863, iar pe Rodoaldo în 864. În acelaşi chip voieşte a face şi Sfinţitului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau stăpânire pentru aceasta.

La un sinod, pe care-l adună în 863 în Lateran, numeşte ca neîntemeiată hotărârea celui de Al Doilea Întâi Sinod, "caterisindu-i" deopotrivă pe Sfânt, precum şi pe Grigorie Asvestul, cel care-l hirotonise pe Fotie. După îndeplinirea celor de mai sus, trimite la Constantinopol şi tuturor hotărârea sinodului său, la care iau parte doar episcopi latini, timp în care se iveşte un bun prilej pentru a trimite în anul 866 pe cardinalii şi paterii latini în Bulgaria, încercând a dobândi latineştilor eresuri roadele propovăduirii ortodoxe, propovăduire cârmuită şi întreţinută dinainte de 864 de curtea Bizanţului.

Amestecul papei dovedeşte fără tăgadă Sfântului Fotie cât şi întregului Răsărit, pentru prima oară, covârşitoarea cădere a fostei Biserici Apusene, întruchipată de papă. De aceea, Sfântul Fotie adună în 867, la Constantinopol, un sinod al episcopilor Bisericilor Ortodoxe, pentru a hotărî asupra smintitoarei măsluiri a Evangheliei, săvârşită de papistaşi şi răspândită cu osârdie nu numai în Apus, ci şi în Răsărit.

La acest Sinod a fost dat anatemei, în primul rând, adaosul "Filioque" ("şi de la Fiul") strecurat în Simbolul Credinţei, ca o a doua purcedere a Dumnezeirii Sfântului Duh, fiind totodată şi o nouă încununare a tuturor relelor Bisericii Apusene.

Asemeni ereziei numită "Filioque", este condamnată şi amestecarea catolicilor papistaşi în nou întemeiata, de către Bizanţ, Biserică a Bulgariei, fapt oprit cu asprime de sfintele canoane. În acelaşi chip s-au osândit toate răstălmăcirile crezului catolic, care se aflau cu totul străine faţă de hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii.

Peste toate acestea, latinii predicau în Bulgaria învăţături noi de credinţă pricinuind schimbări în vieţuirea creştină: botezul "prin stropire", defăimarea preoţilor căsătoriţi şi silirea acestora de a petrece în feciorie, scurtarea Postului Mare la o singură săptămână, mirungerea din nou a credincioşilor din Biserica Bulgară de către episcopii din Apus ş.a.

După cercetarea amănunţită a celor pomenite, Sinodul din 867 purcede la anatemizarea trufiei papale şi a poftirii de stăpânire ale papei Nicolae, pentru toate lucrările sale potrivnice Sfintelor Canoane şi cu desăvârşire străine "Sfintelor Sinoade " şi "fericiţilor Sfinţi Părinţi".

Nedreapta "caterisire" a sfântului de către locţiitorii papei. Surghiunirea

Dar după pomenitul sinod, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Bizanţ. La 25 septembrie în acelaşi an, împăratul Mihail al III-lea este ucis de cel ce până atunci fusese mai marele dregătorilor, Vasile I Macedoneanul, care rămânea astfel singurul stăpânitor.

Pentru această vărsare de sânge, Sfântul Fotie îl mustră aspru pe Vasilie I, certându-l, după cum aminteşte istoricul Zambelio, astfel: "Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău". Mustrarea are drept urmare alungarea Sfântului Fotie din scaunul patriarhal şi aducerea din nou a lui Ignatie de către Vasilie I, care voia să-şi întărească tronul nu numai cu sprijinul noului patriarh, ci şi cu cel al Apusului.

Ca şi cum toate acestea nu erau de ajuns, are loc în 869 un mincinos sinod la Constantinopol, în fruntea căruia întâistătători erau trimişii papei Adrian al II-lea, care luaseră "din parte-le" hotărârea condamnării Sfântului Fotie. Sfântul fiind adus cu silă înaintea zisului sinod dinainte ticluit, tace cu desăvârşire, având în minte pilda Domnului în faţa Caiafei şi a lui Pilat. Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: "Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace", la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: "De ce nu răspunzi?" Sfântul le spune "- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare".

În urma celor petrecute, îi rânduiesc sfântului scurtă vreme de hotărâre spre a cugeta mai adânc, şi pentru a se apăra de învinuirile lor. După încheierea timpului sorocit, sfântul nu primeşte "libellul" pe care papistaşii îl alcătuiesc împotriva lui, ci îi înfruntă, arătându-le că ei trebuie să caute pocăinţă, şi să dovedească cu fapta pocăinţa pentru învederatele eresuri.

După cele zise, Sfântul Fotie este "caterisit" şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, unde pătimeşte mâhniri din pricina depărtării de tovărăşeasca însoţire şi de lipsirea cărturăreştilor îndeletniciri: "Noi - scria el - trăim o viaţă mai amară decât moartea: suntem robiţi; lipsiţi de toţi, de rude, de slujitori, pe scurt, de toată mângâierea omenească. Dar încă şi de cărţi am fost lipsiţi - lucru nemaiauzit şi străin şi pedeapsă nouă scornită împotriva noastră!"

Întoarcerea sfântului în Constantinopol. Aşezarea în scaunul patriarhal

Nedreapta purtare faţă de Sfânt trebuia să se apropie de sfârşit. Odată cu trecerea anilor, în Bizanţ lucrurile prind a se schimba şi adevărul care în veac nu piere este iarăşi cinstit. Pricină a îndreptării este însuşi ţarul Boris al Bulgariei, numit din botez Mihail. Înţelegând viclenia apusenilor, Mihail (Boris) care nu mai nădăjduieşte a dobândi nimic de la latini, se întoarce spre Bizanţul, care prin osârdia Sfinţitului Fotie, cândva îl încreştinase.

Această venire în fire face să răsară pe buzele tuturor numele Sfântului Fotie despre care toţi povesteau întotdeauna minunându-se. Din această pricină, împăratul Bizanţului, Vasile I, care se află acum fără de domnie, voieşte a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie. Spre îndreptarea acelei nelegiuiri, de care Vasile I se socoteşte mult vinovat, alege pe Sfânt – decât care nu se află altul mai înţelept şi mai potrivit -, ca dascăl al nevârstnicilor lui prunci, dar şi pentru a-l avea aproape de el ca povăţuitor, nu numai în cele bisericeşti, dar şi în cele politice, ba mai mult, în socotelile chivernisirii imperiului.

Împăcarea sfântului cu patriarhul Ignatie

Chiar atunci când într-un oarecare fel cinstirea ce îi fusese ştirbită este îndreptată, sfântul voieşte să se împace cu, de acum bătrânul patriarh Ignatie, care-şi trăieşte ultimele zile ale vieţii. Apropiindu-se de Ignatie, Sfântul Fotie cade întâiul închinându-se bătrânului patriarh, care-i întoarce smerit închinarea, dându-şi sărutarea dragostei şi a păcii, arătând deopotrivă cinstire unul celuilalt.

Împăcarea pricinuieşte pacea şi dragostea pogorâte în inimi, statornicind totodată o neobosită împreună-lucrare între cei doi sfinţiţi patriarhi, despărţiţi cândva de samavolniciile lui Bardas şi ale împăraţilor, iar pe de altă parte de uneltirile trufaşilor papi. Sfântul îl cercetează patriarh nu numai o dată sau de două ori, ci de multe ori, fiindu-i cu adevărat sprijin în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru aceasta, după dreptate este arătată această împăcare ca "mai aruncătoare de lumină" decât toate faptele sale mari şi preaminunate, şi chiar decât prea înţeleptele sale scrieri.

Întoarcerea în scaunul patriarhal

După săvârşirea lui Ignatie, la 23 octombrie 878, Sfântul Fotie se întoarce pentru a doua oară în scaunul patriarhal al Constantinopolului. Pentru cinstirea bisericească a Sfântul Fotie, se întruneşte la Constantinopol în noiembrie 879, un sinod de 383 de episcopi, sobor la care iau parte şi trimişii papei Ioan al VIII-lea, care mărturisesc împreună cu ceilalţi sinodali "că Dumnezeu sălăşluieşte în el", adică în Fotie.
Acest Sobor desfiinţează hotărârile sinodului din 863, care fusese ridicat de papa Nicolae şi ale celui din 869 care, prin uneltirile papei Adrian, îl osândiseră cu nedreptate pe sfânt. Acum ierarhii şi poporul Bisericii îi dau cinstirea cea de odinioară, numindu-l pe Fotie după dreptate, "lucrător neînfruntat, împodobit cu toată lucrarea harului".

După aşezarea în cinste, sfântul lucrează în chip dreptmăritor la întărirea credincioşilor, pentru întoarcerea ereticilor, spre întocmirea bibliotecilor, orânduirea aşezămintelor ortodoxe şi, mai înainte de toate, spre întărirea propovăduirii cuvântului lui Hristos. Îndeosebi grija sa se îndreaptă către cei tineri, aducând în preajmă pe iubiţii săi ucenici. Se grijeşte mai ales să arate cu fapta, poporului lui Dumnezeu, curăţia şi dragostea sa. Deseori îndeamnă pe credincioşi la ridicarea de biserici sau la întărirea celor părăginite.

Din nou izgonit din scaunul patriarhal. Adormirea sa

În 29 august 886, în Bizanţ lucrurile prind iarăşi a se schimba. Împăratul Vasile I moare şi ridicându-se la cârmuirea împărăţiei fiul său, Leon al VI-lea cel Înţelept. Însă acest împărat, care în tinereţe fusese ucenic al sfântului, din păcate s-a arătat cu totul nemulţumitor faţă de dascălul său, chiar dacă prin a sa lucrare, a primit în istorie numirea de "înţelept".

Uitând de dragostea ce-i arătase Sfântul, noul împărat coboară degrab din scaunul patriarhal pe Fotie, nevoind a fi mustrat de el pentru vieţuirea în desfrânări, aşezând pentru aceasta în scaun pe nevârstnicul său frate, Ştefan [care avea doar şaisprezece ani – n.tr.]. De parcă n-ar fi fost de ajuns cele zise, noul împărat întemniţează pe Sfinţitul Fotie în mănăstirea Armenilor, fiind socotit în chip mincinos părtaş la o tainică înţelegere împotriva împăratului.

În această mănăstire vieţuieşte surghiunit, îndeletnicindu-se îndeosebi cu deprinderea necontenitei rugăciuni şi alcătuind cărţi. După izgonire, timp de patru ani, sfântul întocmeşte una din cele mai înalte lucrări: "Despre mistagogia Duhului Sfânt". Afară de această lucrare, sfântul mai alcătuieşte şi un mare număr de epistole în care dezleagă cu măiestrie multele nelinişti ce preocupau pe cărturarii şi teologii vremii.

Aşadar, sfântul vieţuieşte în pace până la 6 februarie 897/898, după care îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu, lăsând în urma sa duhovniceştile învăţături şi slăvitele sale pătimiri cele întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicele uneltiri ale papistaşilor hulitori ai dreptei credinţe. Din această pricină, după dreptate dobândeşte peste veacuri şi numele de mare apărător al Sfintei Ortodoxii.

Proslăvit fiind de Dumnezeu pentru cinstirea dreptei credinţe, binemirositoarele oseminte mărturisesc până în vremea de acum a sfântului bineplăcuta luptă asupra eresurilor latineşti şi încununarea slăvitei sale biruinţe de către Hristos Împăratul tuturor.
Astăzi o parte din moaştele Sfântului Fotie cel Mare se găsesc în mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

 

Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, şapte sute de episcopi, arhimandriţi, monahi, preoţi şi laici au întins pânzele spre Italia. Din această legaţie ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif şi douăzeci şi doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ţinut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. După cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini băneşti şi politice) în cetatea Florenţei. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie şi se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oară când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici şi preoţii ortodocşi din Roma şi Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voinţa împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oştiri din partea papalităţii. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înţelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii şi norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanţului, cât şi alte împărăţii ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împăratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăţia credinţei Ortodoxe”.

La Ferrara-Florenţa cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuinţarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimişii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască şi „lucrările” sfinţitoare, însă împăratul, voind să înlăture ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privinţă.

Filioque

Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezaţi în credinţa creştină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credinţe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) şi al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotărât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învăţătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos şi spre a sta împotriva ereziei ariene, răspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o fiinţă zidită iar nu Dumnezeu veşnic.

Simbolul credinţei de la Niceea a fost soborniceşte primit, atât în Răsărit cât şi în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învăţăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât să zică: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Dătătorul, care din Tatăl şi din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoşesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobşte cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Vieţile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu faţă de filioque:

”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocşi şi Latini. Grecii, călăuziţi de Sfântul Marcu, au arătat că orice schimbare în crez - filioque sau nu - este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit această adăugire iar cu alte prilejuri, alţii au sprijinit-o. Îndeobşte, papii ce au urmat au întărit această învăţătură eretică, mărturisind că Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tată şi Dumnezeului Fiu, adică purcederea Sa este din cele două ipostasuri. Astfel, trufaşii teologi catolici au dat naştere la două purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arată că Tatăl este singurul Pricinuitor al Fiului şi al Duhului - Unul născându-se veşnic din El şi Celălalt purcezând veşnic din El. Aşadar Dumnezeu este Unul fiindcă Tatăl este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.

Adăugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserică a Apusului, deşi Sinoadele Ecumenice I şi II au luat hotărârea limpede şi de nezdruncinat, precum şi celelalte Soboare vor întări, ca în Crez nici un cuvânt să nu se schimbe, să nu se adauge sau să nu se scoată, câtuşi de puţin. Asupra celor ce ar îndrăzni să facă noi tâlcuiri, Sfinţii Părinţi au aruncat grele anateme de nedezlegat!

Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbări ale latinilor, a stăruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotărârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum şi învăţăturilor unor sfinţi, dimpreună cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întărind Crezul Ortodox şi dând anatemei o cât de mică schimbare a lui. Mulţi din călugării catolici aflaţi la sinod, după ce au auzit hotărârile şi actele Sinoadelor Ecumenice alături de cuvintele ierarhului Marcu, au mărturisit că nu mai auziseră aşa ceva până atunci. Au izbucnit zicând că grecii învaţă mai corect decât teologii lor, şi s-au minunat de Marcu al Efesului. Totuşi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe păreri în apărarea eresului: cum că filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; că Papa, ca şi întâi-stătător al bisericii, ar fi împuternicit să facă astfel de lămuriri în Crez; şi că hotărârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbărilor neortodoxe în Crez.

Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic. Toţi Dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în chip osebit şi să ne depărtăm de împărtăşirea cu aceştia. Dacă primim că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, înlăturăm monarhia din Dumnezeire şi arătăm a fi două cauze ale Dumnezeirii”.

Primatul şi “negreşelnicia” papală

Se arată din cuprinsul Noului Testament şi altor scrieri creştine din vremurile apostolice, că episcopul este întâi-stătătorul obştii creştine locale. El este păzitorul unităţii Bisericii şi este dator cu păstrarea rânduielilor dumnezeieşti în biserica ce îi este încredinţată spre păstorire; el trebuie nu în cele din urmă să înveţe şi să apere credinţa adevărată.

În prima parte din cel de-al patrulea veac după Hristos, cinci cetăţi din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebită însemnătate în sprijinul creştinătăţii, episcopii lor fiind numiţi „patriarhi”, însemnătate legată de aşezarea lor în fruntea noroadelor creştine. Treapta de patriarh sau papă însemnează doar o numire mai osebită, o recunoaştere a cinstirii de întâi-stătător peste turma ce îi este încredinţată spre păstorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu rămânând tot episcopi. Doar unuia dintre aceşti episcopi i-a fost dăruită întâietatea juridică, locul cel de frunte primindu-l aşadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalităţii în Apus, cu pretenţii de despot cu putere lumească peste Biserică, îndeosebi după căderea din har după Marea Schismă de la 1054 a episcopilor catolici (astăzi numiţi cardinali), a fost pricină de tulburare între Apusul latin şi Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Mărturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotărâm că sfântul Scaun Apostolic şi Pontiful Roman ţin primatul asupra lumii; şi că Pontiful Roman însuşi este urmaşul fericitului Petru, căpetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, şi părintele şi învăţătorul tuturor creştinilor şi toată puterea i-a fost dată prin fericitul Petru de către Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adăpa, conduce şi guverna Biserica sobornicească...”

La aceste plăsmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papă, Sfântul Marcu lămureşte crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi - şi numai dacă este ortodox, adică mărturiseşte crezul şi Credinţa Ortodoxă şi nu se depărtează de la ea. Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox - pe acest papă şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor.”

Purgatoriul şi azimile

Asupra acestor păguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) şi slujirea cu pâine nedospită (azime) ca şi evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserică şi s-au încăpăţânat în vreo oarecare părere potrivnică, pe care au propovăduit-o şi pentru care au luptat. De aceea i-au şi numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia şi abia apoi pe cei ce o urmează. Eu însă, nu propovăduiesc o oarecare părere de sine, nici nu am plăsmuit vreo schimbare, nici nu mă încăpăţânez în vreo oarecare dogmă străină şi mincinoasă, ci mă păzesc pe mine însumi în dreapta şi adevărata credinţă pe care a primit-o Biserica de la Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos până acum.
Aceeaşi Sfântă Tradiţie şi neîntreruptă vieţuire apostolică, Biserică Romană a împărtăşit-o înainte de schismă împreună cu Biserica noastră Răsăriteană. Aceleaşi dogme, rânduieli şi predanii ortodoxe au fost lăudate întotdeauna, şi înainte şi în vremea adunării acestui sinod; de multe ori le-aţi pomenit şi nimeni nu a putut cu nimic să le învinuiască sau să le găsească vreun păcat. Dacă acum apăr această credinţă şi nu vreau să mă abat de la ea, cum aş putea fi socotit în acelaşi fel în care ereticii au fost blestemaţi? Pentru că ar trebui mai întâi să judecaţi credinţa în care cred. Iar dacă această credinţă e mărturisită în chip dreptslăvitor, cum aş putea fi vrednic de condamnare?”

Apărarea Ortodoxiei de către Sfântul Marcu

Pe măsură ce întrunirile se prelungeau, grija pentru înţelegerea teologică au lăsat loc vicleşugurilor lumeşti şi de partea papei (pentru a-şi supune bisericile ortodoxe puterii sale) şi a împăratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grăbi cuvântările şi de a uşura unirea, împăratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici apărători ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului şi Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor şi punând străjeri la uşă pentru a-i împiedica să iasă.

În scurt timp s-a ticluit o hotărâre de unire în care ortodocşii au primit învăţăturile de credinţă catolice în schimbul trimiterii de oşti împotriva agarenilor. Până şi patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca să semneze hotărârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea! În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte”.

La opt zile după ce i-a silit pe ceilalţi trimişi ortodocşi să semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împărat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni să nu ne stăpânească în Credinţa noastră Ortodoxă: nici un împărat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât şi prin ucenicii Săi ne-a fost dată nouă”.

Dar papa şi împăratul au prins a înfricoşa pe trimişii ortodocşi spre a semna unirea. Papa a ameninţat cu retragerea oştirii dacă ortodocşii nu semnează. S-au făgăduit daruri în schimbul semnăturilor ortodocşilor. Între episcopii ruşi chemaţi la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemniţat timp de o săptămână până ce în cele din urmă a încuviinţat rătăcirea. Aproape toţi episcopii şi cărturarii Răsăritului temându-se pentru vieţile lor, au părăsit oraşul.

Până în sfârşit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox rămas în cetatea Florenţei care nu a primit să semneze hotărârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de preţ pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fără de sfârşit comoară, Biserica adevărată a celor ce sunt mântuiţi. Imperiul bizantin e al pământului: s-a născut, a înflorit şi va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie şi trebuie păstrată ca o lumină pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalţi trimişi „ortodocşi”, chiar dacă în inimile lor mulţi nu au voit să semneze, n-au pregetat a se lepăda de Ortodoxie îngroziţi fiind de moarte, ori din iubire de arginţi, slava deşartă, sau pentru a-i fi pe plac împăratului.

Trebuie amintit că nu toţi latinii au încuviinţat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a stăruit cerând cu multă ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântări, însă împăratul nu a îngăduit.

În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenţa a fost pecetluită. În urma semnării acestei hotărâri de către episcopii Răsăritului, timp în care papa Eugenie pecetluia înţelegerea, a întrebat dacă a semnat şi Marcu al Efesului. Spunându-i-se că Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” După toate acestea, în ziua următoare unirea a fost prăznuită de o împreună slujire, săvârşită de apostaţi laolaltă cu ereticii catolici, răsăritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

Cu mijlocirea neguţătorilor ce s-au aflat în cetăţile Ferrarei şi Florenţei, vrednicia isprăvilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizanţului. Astfel aflând despre dârzenia sa mucenicească, norodul aştepta cu nerăbdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arată astfel acele timpuri: Poporul îl slăvea precum cândva israelitenii de demult pe Moise şi pe Aaron, lăudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar şi cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat şi nici aur de la papă”.

Însufleţiţi, credincioşii s-au ferit de episcopii care semnaseră, ba chiar i-au ocărât. Preoţii şi ierarhii rămaşi în Constantinopol se arătau potrivnici liturghisirii împreună cu unioniştii. În acest răstimp, patriarhii Bisericii au înştiinţat norodul că nu sunt cu nimic legaţi de cele semnate de trimişii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuită cu a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii şi cărturarii Bisericii dimpreună cu întreg norodul, slăveau pe sfânt ca fiind purtător al harului de mucenic şi mărturisitor.”

Despre cele petrecute la acel tâlhăresc sinod, sfântul grăia: „Îi rugam, şi ce nu le spuneam care să poată să înmoaie chiar şi inimile de piatră: să se întoarcă la cea de obşte mărturisire pe care o aveam mai înainte şi între noi şi cu Părinţii noştri cei Sfinţi, când toţi spuneam aceleaşi şi nu se afla în mijlocul nostru schisma… căci altfel părem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semăna pe pământ pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinţă a le săvârşi. Căci ei au dat pricina schismei, în mod vădit purtând adăugirea.

Pentru aceasta învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin rezolvări de mijloc.

Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că este înserare sau amurg; dar mijloc între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Împăcare între adevăr şi minciună nu este! În cele ale credinţei nu încape pogorământul nici iconomia, deoarece pogorământul pricinuieşte puţinătatea credinţei. Aceasta este deopotrivă cu a spune: “Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.”

Noi de fapt am rupt toate legăturile cu latinii tocmai fiindcă sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfăptuită numai atunci când se vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor primi învăţătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degrabă i-am tăiat şi i-am despărţit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit şi necuvios făcând adăugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici şi din cauza aceasta ne-am despărţit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)

Sfântul Marcu, acum pătimind trupeşte de boala ce se cheamă cancer, îşi petrece ultimii patru ani ai vieţii predicând şi scriind împotriva falsei uniaţii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronării noului patriarh de cele latineşti cugetător Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu şi Antonie al Eracleei au lăsat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflată acum sub stăpânire turcească, poartă de grijă norodului şi întregii Biserici aflată sub a sa oblăduire. Din pricina bolii şi a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îşi îndreptează paşii spre Muntele Athos, căutând însingurarea pustnicească.

Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemniţat din porunca împăratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Către toţi creştinii ortodocşi de pe întreg pământul şi din ostroave”, a întărit credinţa Ortodoxă împotriva înnoirilor catoliceşti, îndeosebi filioque, ipostasul şi lucrările dumnezeieşti, purgatoriul, azimile şi papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarăşi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fraţii cei ortodocşi şi aducându-i la pocăinţă pe cei târâţi departe de dreapta credinţă de către latino-cugetători.

Slăbit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnăvit greu, iar după paisprezece zile şi-a dat viteazul şi sfântul său suflet Puitorului de nevoinţe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa părintească din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lăsând această vale a plângerii, pentru a se strămuta la veşnicele locaşuri şi a primi plată pentru ostenelile sale, „alegând mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu jurământ pe cei ce erau de faţă să păzească buna mărturisire a Ortodoxiei chiar cu preţul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbrăcase şi schima monahală.

Pe mormântul acestui Sfânt, singurul apărător al Credinţei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui să se pună după vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Timotei 4,7-8).
Nouă ani mai târziu, Constantinopolul apostat a căzut în mâinile agarenilor, iar cea mai mărită biserică a creştinătăţii a fost prefăcută-n moschee…

Întâia împotrivire ierarhicească privind unirea florentină a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei şi Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim şi au dând anatemei tâlhărescul sinod de la Ferrara-Florenţa şi pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însă împăratul, patriarhul şi câţiva clerici au rămas credincioşi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepădat la rândul său uniaţia catolică.
În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotărând ziua de 19 ianuarie ca dată a prăznuirii sale.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

 

“Arhimandritul Filumen a fost pãzitorul Mãnãstirii Ortodoxe grecesti de la Fântâna lui Iacov, din orasul Nablus, în Cisiordania. A vietuit si a slujit ca un iconom credincios al lui Iisus Hristos, însufletit de o râvnã arzãtoare. Virtutea sa îl scotea în evidentã printre monahii si preotii Tãrii Sfinte.

 

La inceputul lunii noiembrie 1979, arhimandritul Filumen a fost abordat de un grup de militanti sionisti fanatici, care i-au cerut sã înlãture Crucea si icoanele din preajma Fântânii lui Iacov, deoarece este un loc sfânt al religiei lor, iar ei nu primesc sã se roage în prezenta unor astfel de simboluri ale crestinismului. Pãrintele a refuzat sã facã asa ceva, sustinând cã Fântâna lui Iacov este de secole a crestinilor. Atunci, a fost amenintat si i s-a spus sã pãrãseascã acel loc sfânt sau va suporta urmãrile.

 

Pe 16/29 noiembrie 1979 (ziua Sfântului Apostol Matei), în timpul unei ploi torentiale, ucigasii au nãvãlit în mãnãstire si l-au mãcelãrit pe Arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce. Cu o loviturã de-a lungul, i-au despicat chipul, cu altã loviturã de-a latul i-au tãiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tãiat în bucãti degetele mâinii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o datã. Erau degetele cu care fãcea semnul Crucii.” Ucigasii nu s-au multumit sã-l mãcelãreascã pe monahul cel fãrã de vinã, ci au continuat apoi sã profaneze si biserica. A fost distrusã o troitã, au fost împrãstiate si murdãrite vasele sfintite, si întreaga bisericã a fost pângãritã într-un chip înspãimântãtor.

Autoritãtile israeliene au declarat pe moment cã poartã o investigatie, pentru a-i identifica pe cei vinovati, dar nici pânã astãzi nu a fost anuntat vreun rezultat. Fie ca Dumnezeu, pentru rugãciunile Noului Sfintit Mucenic Filumen, sã-i învredniceascã pe ortodocsii prigoniti ai Tãrii Sfinte sã reziste valului de violentã împotriva crestinilor, ce se ridicã, amenintând sã-i copleseascã.

 

Pe 17/30 noiembrie 1983, patriarhul Diodor al Ierusalimului, insotit de mai multi ierarhi, a deschis mormântul arhimandritului Filumen, aflat în cimitirul Frãtiei Sfântului Mormânt de pe Muntele Sionului. Sicriul a fost scos cu grijã din mormânt si, dupã ce s-a înlãturat giulgiul, moastele sale au fost aflate a fi nestricate.”

Din Buletinul informativ al Departamentului de relatii externe al Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, nr. 46, apãrut în Orthodox America, aprilie-mai 1984:

“…As vrea sã afirm cã dacã nu l-as fi cunoscut pe noul sfintit mucenic Filumen, poate mi-as fi pierdut credinta. Eram necãjit, precum multi altii, pentru cã Adevãrul este slujit atât de rãu. Propãsesc tot felul de greseli. Noi, clerul, suntem rareori pãstori buni, si cei ce-l cautã pe Dumnezeu nu sunt multi, în vreme ce ereticii si sectarii atrag la ei multimi, fãrã a conta cât de rele sunt învãtãturile si vietuirea lor. Reusesc sã merg mai departe doar tinând înaintea ochilor mei chipul Pãrintelui Filumen.”

Sursa: Fragmente din articolul apãrut în “Orthodox America”, al monahului Yeghia Yenovkian de la Manastirea Paradise, Ellisville, Mississippi.