Creştinii ortodocşi se închină unui singur Dumnezeu, adică sunt monoteişti.

 

Când popoarele antice, uitând cele ştiute de Adam, ajunseseră să se închine unei mulţimi de idoli pe care îi numeanu dumnezei, Dumnezeul Cel Adevărat S-a revelat din nou alesului Său Avraam şi pentru ca acesta să nu se amestece din nou cu politeiştii, din îndemnul celor apropiaţi, l-a îndemnat să iasă din neamul său. Ajuns să trăiască între străini, se putea ţine mai uşor departe de obiceiurile acestora, care erau tot închinători la idoli.

 

Dumnezeu este cu totul altfel decât tot ce se poate întâlni în creaţie. Urmând modelul celor din jur, când vorbim despre un om ne gândim la o persoană. Taina lui Dumnezeu este că fiind unul există în trei persoane. Dumnezeul nostru este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

 

Lui Avraam, ales să păstreze prin urmaşii săi credinţa cea dreaptă într-un singur Dumnezeu, i s-a descoperit că este o Treime. De aceea, când la stejarul din Mamvri Dumnezeu  i S-a arătat în chipul a trei îngeri, el s-a adresat ca unei persoane, deşi vedea trei: "Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu trece pe robul Tău" (Facere 18,3). Poporul evreu, ca o ramură a urmaşilor lui Avraam, a fost ales să se păstreze în el această dreaptă credinţă într-un singur Dumnezeu. Ei trăiau în mijlocul unor popoare idolatre, în credinţele cărora, ca o amintire a originilor adamice, se putea găsi uneori o vagă treime de zeităţi mai importantă decât mulţimea celor adăugate. aşa cum Sfânta Treime este înconjurată de cetele îngereşti. Orice asemănare cu credinţele lor risca să favorizeze amestecarea cu ei, căci un popor întreg este mai greu să rămână statornic în credinţa sa decât câţiva oameni evlavioşi.

 

Ca urmare, pentru a fi feriţi de închinarea la mai mulţi dumnezei, evreii au fost lăsaţi temporar să creadă într-un Dumnezeu ca o singură persoană, numită de ei Iahve sau Iehova. Scriptura Vechiului Testament face însă dovada că patriarhilor şi prorocilor aleşi ca lideri religioşi ai evreilor li s-a revelat în mod acoperit că Dumnezeu este Sfântă Treime.

 

În Psaltire se spune: "Deşteaptă-te slava mea; deşteaptă-te psaltire şi alăută; deştepta-mă-voi dimineaţa" (Psalmul 107,2). În tâlcuirea unor Sfinţi Părinţi este vorba tot despre o referire acoperită la Sfânta Treime: Tatăl aminteşte despre Învierea Fiului, Duhul Sfânt este chemat să-i insufle pe oameni a lăuda Învierea şi Fiul mărturiseşte că va învia într-o dimineaţă.

 

În Evanghelii găsim scris că Domnul nostru Iisus Hristos, pentru lămurirea evreilor, le-a mărturisit că despre El este scris la Moise, în proroci (mai ales la Isaia) şi în psalmi. Psalmii cu referire la Fiul Care va fi trimis lumii ca Mesia Mântuitor sunt numeroşi. Mă voi referi doar la versetul întâi din Psalmul 109, atestat chiar de Mântuitorul (Matei 22, 42-45) ca mărturisire a Tatălui despre Fiul: "Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale".

 

Pentru a exprima nădejdea că Dumnezeu nu-şi va lua înapoi făgăduinţa făcută lui David cu privire la propăşirea semiţiei sale, psalmistul aminteşte cuvintele Domnului: " O dată M-am jurat întru Cel Sfânt al Meu" (Psalmul 88,35). Se face referire, evident, la Duhul Sfânt, căci pe cine altcineva se putea jura (a lua ca martor) Dumnezeu lui David?

 

În Noul Testament, chiar evenimentele atestă în mod direct Sfânta Treime. La Botezul Domnului sunt prezente şi se manifestă toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: "Iar botezandu-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17).

 

Fiul lui Dumnezeu întrupat, în propovăduirea Sa, se referă explicit, de nenumărate ori, la Dumnezeu-Tatăl. Voi cita numai locurile din Evangheliea Sfântului Apostol Matei: 7,21; 10,32; 11,27; 12,50; 15,13; 16,17; 16,27; 18,10; 18,19; 18,35; 20,23; 24,36; 25,34; 26,39; 26,53. Dar niciodată nu a vorbit mai explicit despre Sfânta Treime ca la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, când, înainte de Înălţarea la cer, trimiţând pe apostoli la propovăduire, le spune : "Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19).

 

Pentru Dumnezeu Duhul Sfânt este suficient a se face trimitere numai la cele spuse de Mântuitorul în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: 1,32; 3,5; 3,34; 4,24; 7,39; 14,17; 16,13; 20,22. Mărturisirea cea mai completă despre Sfântul Duh se află la Ioan 15, 26: "Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine."

 

Dumnezeu este Iubire, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, deci în neputinţa noastră de a o înţelege să ne mulţumim gândind dumnezeirea ca iubirea fără seamăn dintre Persoanele Sfintei Treimi, care debordează şi în afară, spre creaţie.

 

Desăvârşită este numai treimea. Două persoane se pot iubi în mod egoist, dezinteresându-se de ceilalţi; în plus, ar rămâne şi neştiută iubirea lor. Este nevoie de o a treia persoană care să dea mărturie despre iubirea lor şi despre faptul că iubirea lor este curată, adică poate cuprinde şi alte persoane decât cele două. Arătând că pot iubi şi o a treia persoană, se vede că pot iubi oricât de multe altele.

 

Când Dumnezeu nu a mai fost înţeles de oameni ca iubire s-a ajuns în Apus la o teologie care a favorizat apariţia ateismului. Chiar dacă astăzi înseamnă în primul rând necredinţă, ateismul şi-a făcut loc mai întâi ca înverşunare împotriva unui Dumnezeu pe care oamenii nu-L puteau iubi.

 

Ce a stârnit unor oameni resentimentul care  a devenit ignorare şi a sfârşit în negare? Teologia apuseană, care în locul unui Dumnezeu iubitor a pus un judecător răzbunător care ne urăşte când îi călcăm poruncile şi ne pedepseşte cu chinuri veşnice! Fără să spună voit şi direct aşa, teologia lui Anselm de Canterburry  şi Toma d'Aquino face indirect şi involuntar din Dumnezeu cauza răului. La ce altă concluzie îi putea duce pe oamenii raţionali învăţătura că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu? Dar rădăcina ei coboară până la Augustin, care a interpretat atenţionarea lui Dumnezeu către Adam (o dată cu porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului) " în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit", drept blestem sau ameninţarea că îl va omorî.

 

Această teologie a arătat oamenilor un Dumnezeu jignit şi mâniat. Mântuirea oamenilor înseamnă a scăpa de mânia lui Dumnezeu, care nu putea fi potolită decât de o satisfacţie infinită. Făcându-L pe Dumnezeu în stare de asemenea sentimente, în fond patimi proprii oamenilor, teologia scolastică face dovada că a primit în ea mentalitatea păgână de umanizare şi a lui Dumnezeu, precum procedase anterior cu zeii. Din vechime Aristotel le spunea că numai sclavii nu răspund jignirii, iar demnitatea cavalerismului medieval cerea ca ofensei să i se răspundă prin provocare la duel, care sfârşea în moarte, aducătoare de satisfacţie sau spălătoare cu sânge a ruşinii de a fi jignit, chiar din greşeală.

 

Numai jignirea adusă lui Dumnezeu era infinită şi nici după pedepsirea întregului neam omenesc în locul lui Adam satisfacţia nu era suficientă, de aceea mântuirea în teologia apuseană priveşte jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca singura care putea da o satisfacţie infinită unei jigniri infinite.

 

Dacă aceasta înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, El nu putea fi iubit de oameni. Dacă se poate primi credinţa cu raţiunea, cunoscând ceva despre Dumnezeu, credincioşia, adică rămânerea în credinţă, cere participarea inimii cu iubirea sa. Aşa s-a răcit credinţa oamenilor faţă de un Dumnezeu care ajunsese să fie recepţionat ca un pericol. Chiar cei care ar fi dorit mântuirea şi se străduiau să scape din mâinile Lui ar fi preferat să nu existe acesta veşnică ameninţare şi, urmând strategia struţului în faţa pericolului, mai întâi L-au ignorat pe Dumnezeu (teologia însăşi a imaginat dognme care îl ignorau pe Dumnezeu prin îndepărtarea Lui din creaţie). Dintre cei care L-au ignorat s-au ridicat cei care apoi L-au negat şi o dată cu ei a apărut ateismul.

 

În ortodoxie, toate lucrările prin care ni se descoperă un atribut al lui Dumnezeu au ca fundament ceea ce El are în fire, adică iubirea. Ca urmare, şi dreptatea lui Dumnezeu este altceva decât justiţia umană, aflându-se în strânsă legătură tot cu iubirea. Sfântul Isac Sirul scrie: "Cum Îl poţi numi pe Dumnezeu drept când citeşti pasajul cu lucrătorii din vie?...Cum poate un om să-L numească pe Dumnezeu drept când citeşte pasajul despre fiul cel risipitor...?" Şi conchide : "Să nu numim pe Dumnezeu drept, căci dreptatea Lui nu se manifestă în ceea ce ne priveşte". Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că bunătatea şi dragostea Lui sunt date tuturor, buni şi răi, fără părtinire. El vrea să ne mântuiască pe toţi.

 

Dreptatea lui Dumnezeu se împlineşte prin noi, prin faptul că fiecare ne bucurăm de ele în funcţie de cât de pregătiţi suntem să le primim. Pedepsele, de regulă, au rol pedagogic, când se mai poate îndrepta ceva în noi. Chiar când sunt date pentru a se pune capăt unui rău (de exemplu, Sodoma şi Gomora), tot spre binele oamenilor sunt date.

 

Dumnezeu este unul după fire, o singură natură dumnezeiască este prezentă în toate cele trei Persoane dumnezeieşti. Aceasta face ca cele trei Persoane să existe una într-alta (perihoreză) şi la orice lucrare dumnezeiască să participe toate, chiar dacă ea se realizează prin una dintre ele. Toate de fac de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, adică la binecuvântarea Tatâlui, prin lucrarea Fiului, cu pregătirea Duhului Sfânt, prin mai înainte aşezarea Lui în creaţia ce primeşte lucrarea Fiului.