Prima pagină 
Documente
Documente
- Lor lumina Lunii le place. Stăpâni ai cerurilor lumești, și nu doar ai pământurilor și hăurilor, alunecă prin spații siderale, ferindu-se de stele pe cât pot, dar bucurându-se - desigur, scrâșnit - de sateliții acestora. Iar pe Pământ ei mai cu seamă în razele de Lună lucrează. Și, se înțelege, mai ales, da!, mai ales când este lună plină.
- Dar de ce Luna... sau sateliții?
- Vezi, Soarele este încă al Lui.
- Al lui Dumnezeu?
- Desigur. Uite, lumina lui încălzește, dă viață, chiar dacă poate să și ardă, să nimicească - aș putea spune chiar să pedepsească. Pe de altă parte, Universul făcut pentru Împotrivitor - la cerere, de!, comdandă specială - are doar un foc negru, a cărui putere crește cu adâncimea. Iar acest foc nu luminează, nu încălzește, doar arde. Și atunci, firește, îngheață.
- Cum așa?!
Sprâncenele groase, albite de vreme, se încruntară înfricoșător.
- Nu gândești? Sau nu ești atent? Dacă arde fără să încălzească, dacă doar consumă, e limpede că îngheață tot ce arde. Ce nu înțelegi? E fizică elementară, chiar și pentru Universul acesta!
Așa era! Își plecă fruntea rușinat, dar nu-și ceru iertare. Știa că l-ar fi supărat mai rău. Nimic nu-l supăra ca lipsa de gândire de la cei care puteau să gândească. Tăcu.
- Ori între focul Iadului, care îngheață și nu luminează, și focul solar, ce dă viață, au nevoie de ceva de mijloc. Luna, ca toți sateliții, are ceva parazitar. Nu produce lumină, dar trece drept luminoasă, reflectând lumina altuia. Sigur, așa a fost făcută și are al ei rost, dar căderea, sau decăderea, au făcut să-i fie atribuit meritul Soarelui. Și ei fac asta, folosind lucrurile Altuia, puterile primite, ca și cum ar fi ale lor, nu primite. Luna dă o lumină, care de fapt nu-i a ei. Și care nu încălzește și nici nu răcește. Și asta le convine. Mai mult, lumina Lunii este în fapt pătrunzătoare, dar puțin văzută.
Nu înțelese asta - iar nu înțelegea destul de repede! - dar nu cuteză să întrebe. Sprâncenele se încruntară din nou, chiar dacă mai puțin. Îl și citise! Vorba fu acidă:
- Încep să cred că ești prost... sau chiar nu ai chef să gândești astăzi. Lumina Lunii are radiații penetrante, dar numai o mică parte sunt în spectrul vizibil.
- Așa că, spuse el liniștit - știind că astfel îl va înbuna - lumina Lunii pătrunde până departe, dar nu se vede bine și nici nu luminează bine, cel puțin pentru oameni. De fapt este ca și ei, într-un fel.
- Exact.
Tăcură.
El privea, cu ochii minții, acele alcătuiri ascunse ale lumii care tocmai îi fuseseră înfățișate. Vedea pe diavolii cu luciri de piele neagră plutind - în fapt, nevăzuți - pe razele Lunii, stimulând nebunia, crescându-și culturile de bacili, răspândind putreziciunea, exacerbând erotismul... Și în urma lor, sau a lucrărilor lor, boli, crime, demență, cangrenă, puroi, pustiire, sub razele blânde ale Lunii.
- Ați putea scrie, se trezi el vorbind. Ceva... - se încurcă, dar cum bătrânul nu-i răspunse și nu se încruntă, continuă. Ceva mare! Un tratat sau un roman. Mai curând un roman! Ar fi mai ușor de primit. Și ar fi mare! Ca...
Avea în gând mai multe nume mari. Dar deja sprâncenele se încruntau, ce-i drept, ușor.
- Nu.
Răspunsul venise foarte hotărât, dar foarte liniștit.
- Nu?
- Vezi tu, când citesc pe Steindhardt, critica lui Steindhardt, văd o minte aplecată cu adevărat spre ascultare. El chiar asculta și de aceea chiar înțelegea vorbirea, limbajul scriitorului - și înțelegea toate acele structuri iscusite pe care autorii le crează - voit sau nu - și pentru a se arăta, și pentru a se ascunde, și pentru a se dărui, și pentru a fi celebri. Le înțelegea pentru că asculta opera, nu doar o citea, o asculta cu adevărat, personal. Și despre aceste structuri iscusite vorbea, prin ele înfățișa, mai pe deasupra, sau mai în adâncime, opera și autorul. Sigur, anumite adevăruri mai neplăcute le ocolea cu delicatețe, dar nu asta contează acum.
Tăcu puțin, dar păru mult.
- Eu însă nu pot face așa ceva. Nici când ascult, nici când scriu. Căci am un mare defect. Văd dincolo.
- Dincolo?
- Dincolo de limbaj, de structuri, de sisteme. Chiar dincolo de resorturile intime. Și nu pot să mă opresc deasupra.
Acum se încruntă el. ”Dincolo de resorturile intime? Păi mai e ceva dincolo de resorturile intime din ființa autorului? Toți suntem autori, mai buni ori mai ne-buni, ai gândurilor și vorbelor și faptelor noastre. Nu izvorăsc toate din aceste resorturi intime ale noastre?”
- Vezi? Dacă tu nu înțelegi, după tot ce am vorbit seara și noaptea asta, și în alte dăți, cum vor înțelege alții?
Și înțelese!
Își aduse aminte de făpturile negre, lucioase, plutind fantomatic în lumina Lunii și chiar în lumina zilei. Nevăzute, dar nelipsite. Peste ceea ce se vede și se știe, de obicei, că este. Și își aduse aminte și de celelalte făpturi, de lumină, de asemenea nevăzute și neștiute, nesocotite între cele ale existenței zilnice...
- Atâtea lucruri pe care nu le știm, nu le vedem, nu le luăm în seamă... - murmură fără voie.
Sprâncenele încuviințară.
- Și - continuă el, fericit că înțelesese - totul, și limbajele, și structurile sau sistemele, chiar și resorturile intime, se construiesc, în mintea noastră, în viziunea noastră, în interpretările noastre, pe neștiință! Pe neștiință! Pe lipsa de cunoaștere a celor nevăzute, care lucrează totuși, mereu, asupra noastră!
- Da.
Vocea era la fel de liniștită și de hotărâtă ca atunci când spusese ”Nu”.
Tăcere.
Și se gândi cât de ciudat trebuie să fie să vezi lumea astfel. Mereu. Văzând vizibilul și înțelegându-i pe cei care trăiesc în el, așa cum se văd ei înșiși, dar văzând și invizibilul, văzând structurile atât de solide ale lumii ca și cum ar fi străvezii, umplute și străbătute de altceva... Ca niște vase de hârtie, care plutesc, aparent uscate și solide, până când apa le îmbibă și se scufundă pentru totdeauna. Nu! Nu era bună comparația. Oricum, alta nu putea găsi pe loc, ideea era prea amețitoare. Și înțelese, abia acum, că bătrânul avea dreptate. Nu putea să scrie. Nimeni n-ar fi înțeles. Iar cel care ar fi putut, eventual, înțelege, n-ar fi avut de ce să citească - ar fi știut deja. Nimeni n-ar fi înțeles, ba nici n-ar fi suportat să-l citească. Prea serios ca să fie S.F., prea diferit ca să fie primit ca real, scrisul lui ar fi fost ca un glas într-o pustie fără ecou, surdă, mută, stearpă. Ca lumea, lumea văzută.
- Ei, nici chiar așa! - fu dojenit cu blândețe. Nu deveni pesimist. Și lumea văzută are rosturile ei, chiar dacă trebuie depășite. Mai bine, zise bătrânul, uită-te cât de frumoasă este luna.
Lună plină.
Pr. Mihai-Andrei Aldea, oct. 2006
Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:
- Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.
- Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.
Cum printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles adăuga:
- Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!
- Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!
Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:
- Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.
- Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.
"E vremea pocăinţei! Oamenii ne-au părăsit..."
Atitudinea lui Valeriu în faţa autorităţilor era plină de demnitate dar înţeleaptă, încât nu putea fi acuzat de fapte “contrarevoluţionare”, ci de credinţa lui. Tocmai credinţa dorea el să o apere, dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii săi, să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală, în care ar fi fost strivit cu uşurinţă. De aceea el făcea din "legea Cezarului” arma sa de apărare. Trebuia să folosească în mod înţelept puţinele mijloace de luptă pe care le îngăduia temniţa. Unii deţinuţi i-au reproşat aceasta zicând:
- Ţie îţi merge această atitudine, nouă însă nu ni se potriveşte! Noi ştim că suntem în război cu un duşman total, cumplit şi nimicitor şi vrem să câştigăm acest război. Nu noi suntem „bandiţi”, aşa cum ne numesc ei, ci ei sunt, şi trebuie să le-o spunem. Suntem în temniţă, dar nu abandonăm lupta chiar dacă vom muri luptând.
- Ţie îţi merge această atitudine, nouă însă nu ni se potriveşte! Noi ştim că suntem în război cu un duşman total, cumplit şi nimicitor şi vrem să câştigăm acest război. Nu noi suntem „bandiţi”, aşa cum ne numesc ei, ci ei sunt, şi trebuie să le-o spunem. Suntem în temniţă, dar nu abandonăm lupta chiar dacă vom muri luptând.
La astfel de argumente Valeriu pleca ochii trişti şi plini de înţelesuri şi răspundea:
- Credeţi voi că eu am abandonat lupta, credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare trebuie să murim ca nişte proşti? Nu aşteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbaţi!! ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele şi vieţile?! E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante, să ne curăţim pentru a fi vrednici de Hristos.
La care i se spunea:
- Nu noi, ci ei sunt necuraţi! Dacă ne lăsăm antrenaţi de lacrimile pocăinţei dăm frâu liber tiranilor şi păcătoşilor!
- Credeţi voi că eu am abandonat lupta, credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare trebuie să murim ca nişte proşti? Nu aşteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbaţi!! ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele şi vieţile?! E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante, să ne curăţim pentru a fi vrednici de Hristos.
La care i se spunea:
- Nu noi, ci ei sunt necuraţi! Dacă ne lăsăm antrenaţi de lacrimile pocăinţei dăm frâu liber tiranilor şi păcătoşilor!
- E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!
După trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu şi-au adeverit înţelepciunea şi au fost luate de mulţi ca îndreptar.
După trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu şi-au adeverit înţelepciunea şi au fost luate de mulţi ca îndreptar.
Adesea se iscau în celulă controverse privind orientările de politică internaţională. Majoritatea celor tineri credeau că occidentalii ne vor salva, că vor interveni şi vor zdrobi comunismul.
- E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniştii pentru a-i înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu. Este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului până va ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonaţi comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Va trebui să apară alţi oameni, cu o nouă orientare. Nemţii au încercat ceva dar au fost învinşi. Noi suntem alături de Occidentali dar şi împotriva lor, aşa cum am fost alături de germani dar şi împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie să fim pregătiţi pentru o suferinţă de lungă durată.
Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate şi în această privinţă.
- E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniştii pentru a-i înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu. Este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului până va ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonaţi comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Va trebui să apară alţi oameni, cu o nouă orientare. Nemţii au încercat ceva dar au fost învinşi. Noi suntem alături de Occidentali dar şi împotriva lor, aşa cum am fost alături de germani dar şi împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie să fim pregătiţi pentru o suferinţă de lungă durată.
Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate şi în această privinţă.
O altă sursă de discuţie era tema greşelilor colective din trecut. Valeriu spunea:
- Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.
Toate acestea erau referiri la unele eveniment din trecut, pe care însă nu toată lumea era pregătită să le privească astfel.
- Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.
Toate acestea erau referiri la unele eveniment din trecut, pe care însă nu toată lumea era pregătită să le privească astfel.
"Eu sunt în măinile lui Dumnezeu"
În toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi.
Un coleg i-a oferit o coajă de pâine din raţia lui dar a refuzat-o, căci, zicea el, “dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăveşti şi tu”. Totuşi, mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în gamelă. În faţa unei capacităţi atât de mari de dăruire, el se simţea ocrotit de mila lui Dumnezeu.
Un coleg i-a oferit o coajă de pâine din raţia lui dar a refuzat-o, căci, zicea el, “dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăveşti şi tu”. Totuşi, mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în gamelă. În faţa unei capacităţi atât de mari de dăruire, el se simţea ocrotit de mila lui Dumnezeu.
Hemoptiziile se perpetuau şi nu era “umanitar” ca deţinutul să fie lăsat să moară. A fost dus deci la spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă unde era păzit zi şi noapte de temniceri. Medicii veneau să-l vadă escortaţi.
Într-o noapte însă a pătruns la el o asistentă. O văzuse cu medicul la vizită şi aflase în ochii ei lacrimi de durere. Acum îl îmbătase pe paznic şi-şi făcuse loc la Valeriu. S-a aşezat în genunchi lângă patul lui, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.
- Cum aţi pătruns aici? a întrebat-o el.
- L-am “adormit”, a zâmbit ea.
- Ce doriţi?
- Doresc să-ţi fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei şi voi face.
Valeriu a simţit că e sinceră şi a fost adânc mişcat:
- V-aţi riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteţi să mă ajutaţi cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârşesc oamenii intră în iconomia lui Dumnezeu. Vă mulţumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Acum duceţi-vă. Nu riscaţi mai mult. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu.
- Cum aţi pătruns aici? a întrebat-o el.
- L-am “adormit”, a zâmbit ea.
- Ce doriţi?
- Doresc să-ţi fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei şi voi face.
Valeriu a simţit că e sinceră şi a fost adânc mişcat:
- V-aţi riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteţi să mă ajutaţi cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârşesc oamenii intră în iconomia lui Dumnezeu. Vă mulţumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Acum duceţi-vă. Nu riscaţi mai mult. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu.
Fata plângea înfiorată. A plecat şi nu s-au mai văzut.
După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alţi TBC-işti, la spitalul-penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu-Ocna.
După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alţi TBC-işti, la spitalul-penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu-Ocna.
Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul “reeducării”, unde el era cap de listă, mare “bandit”, “mistic retrograd”, duşman de moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în "tura" reeducării.
Dar Dumnezeu hotărâse altfel.
Sursa: Ioan Ianolide - "Întoarcerea la Hristos", Editura Christiana, Bucureşti, 2006
În această perioadă Valeriu (Gafencu) statorniceşte o legătură sufletească strănsă cu trei prieteni apropiaţi.1 Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate.
De asemenea s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.
În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă vreţi o ştiinţă.
Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită mai mult timp, dar să nu fie niciodată acceptat, şi deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit, decât numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile.
Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată.
Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte.
Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început; dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă; dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă.
Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei.
Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai greu de învins - şi împotriva ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori dar când s-a tras semnalul de alarmă au dispărut ca prin minune.
Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească.
Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama ta, o va pofti, deşi în general asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă.
Virtuţi care în singurătate păreau bine înstăpânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. Se întâmpla adesea să simţim unul faţă de altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru o dorinţă ce părea exagerată.
Chiar râvna unora poate sminti pe alţii. Priceperea, inteligenţa şi chiar virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalţi. De ce? Din cauza subtilităţii şi multitudinii de forme pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deşartă, umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul.
Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute şi prin ea Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu.
Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt şi a biruit.
Şi ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie pot să fie astfel ispitiţi, atunci cei ce nici nu-şi pun probleme de conştiinţă trăiesc, fără îndoială, în satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă trăirea în bine, iar în rău este numai robia.
Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi şi Dumnezeu pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip-Hristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui şi am trăit prin El şi în El.
De cele mai multe ori Valeriu a fost cel care nu s-a înşelat, care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor – şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii.
Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine, tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!
1 - Din relatările lui Virgil Maxim cuprinse în Imn pentru crucea purtată, se pare că cei trei au fost Virgil Maxim, Marin Naidim şi Ioan Ianolide. (N. ed.)
Sursa: Ioan Ianolide - "Întoarcerea la Hristos", Editura Christiana, Bucureşti, 2006
1 - Din relatările lui Virgil Maxim cuprinse în Imn pentru crucea purtată, se pare că cei trei au fost Virgil Maxim, Marin Naidim şi Ioan Ianolide. (N. ed.)
Sursa: Ioan Ianolide - "Întoarcerea la Hristos", Editura Christiana, Bucureşti, 2006
Cu inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mărturiseşte
spre mântuire (Romani X, 10)
Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sfintele Paşti, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esenţiale structurii ortodoxismului. S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sf. Sinod, oricare ar fi ea, deoarece Sf. Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credinţă dogmatică, nici în legiferarea canonică nu sunt supuşi erorilor. Afirmaţie ce închide o masivă ignoranţă în materie de teologie ortodoxă; este vorba, aci, de principiul infailibilităţii hotărârilor sinodale…
Cu drept cuvânt, spune Homiakov că Biserica nu cunoaşte altă autoritate decât "autoritatea Duhului". Dar, atunci, care este criteriul recunoaşterii infailibilităţii? Răspundem: ecumenicitatea.
Biserica nu recunoaşte hotărârea unei autorităţi ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei.
Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ?
Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ?
Chestiunea merită discuţie, cu atât mai mult cu cât unele manuale, inspirate de-a dreptul din cărţile catolice, cuprind, în această privinţă, erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei. Într-adevăr, dacă biserica romano-catolică recunoaşte, în vicarul lui Iisus Hristos, pe deţinătorul infailibilităţii în materie de învăţătură, atunci când se rosteşte ex cathedra, o face întemeiată pe o concepţie despre biserică potrivit căreia fiinţa ei văzută, deşi de aceeaşi esenţă, este substanţial deosebită de cea nevăzută, fiecare necesitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreapta credinţă, cunoscând în biserică două firi (văzută şi nevăzută), unite într-o singură fiinţă, nu cunoaşte decât unul singur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic de faţă în viaţa tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăşi unitatea Duhului, [din care] izvorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Biserica, în întregul ei, este „stâlp neclintit şi îndreptar adevărului”. Rolul preoţiei, în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învăţătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepţia catolică. Scrisoarea patriarhilor se rosteşte, cum nu se poate mai limpede, în această privinţă:
"...iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţă de alţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioşilor."
În lumina acestora, cum se lămureşte ideea ortodoxă a ecumenicităţii? Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală, ci constatarea identităţii de fapt, a afirmaţiilor Bisericii întregi, în timp şi spaţiu. Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învăţăturii — această invariabilitate rămânând, în ultimă analiză, singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicităţii. Spre deosebire de catolici, la care papa şi sinodul se socotesc pe ei înşişi judecătorul şi măsurătorul adevărului cuprins în tradiţie, în ortodoxie, tradiţia este cea care mărturiseşte de ecumenicitatea unui sinod; Sf. Sinod însuşi nefiind decât mărturisitorul a "ceea ce pretutindenea s-a păzit, de toţi, totdeauna" (Sf. Vincent de Lerins, Canon 84, Sind. VI ecum.; Mărturisirea ortodoxă, Petru Movilă).
Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totdeauna, de toţi şi pretutindenea…
Care este, acum, situaţia Sf. Sinod al Bisericii noastre?... Despre a cărui alcătuire, spune mitropolitul Gurie astfel: "nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul"…
Întrebăm: în această situaţie, mai poate fi vorba de "duh de răzvrătire", de "conservatism idiot" din partea poporului şi de ameninţări din partea Sf. Sinod? Cine sunt nesocotitorii credinţei ortodoxe? Şi cine străjerii ei?...
Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea „comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului "duh al înnoirilor". Căci: "chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!" (Galateni, I, 8).
Sursa: Blogul lui Rafael Udrişte
Traducerea: Ioana-Alexandra Boureanu
Sensul iubirii (El sentido del amor | The sense of love)
* Mister de băieţi (Misterio de chicos | Boys' mistery)
* Pe câmpul de piatră (En el campo de piedra | On the stone field)
* Cântec de iarnă (Cancion para el invierno | Winter song)
O viziune a senimentelor (Una vision de los sentimientos | A vision of the feelings)
* Varsta de aur a dragostei (La edad de oro del amor | The golden age of love)
* Leoaica tanara, iubirea (Amor, joven leonesa | Love, young lioness)
* Dansul (El baile | The dance)
* Poem (Poema | Poem)
* Sfarsit de anotimp (Fin de estacion | End of season)
Dreptul la timp (El derecho a tiempo | The right to time)
* Basorelief cu eroi (Bajorrelive con heroes | Bas-relief with heroes)
* Geneza poemului (La genesis del poema | The genesis of the poem)
* Savonarola (Savonarola | Savonarola)
* Cantec (Song)
* Trist cantec de dragoste (Triste cancion de amor | Sad song of love)
11 Elegii (11 Elegias)
* Elegia intaia (La primera elegia)
* Elegia a doua, getica (La segunda elegia, la geta)
* A treia elegie (La tercera elegia)
* A patra elegie (La cuarta elegia)
* A cincea elegie (La quinta elegia)
* A sasea elegie (La sexta elegia)
* A saptea elegie (La septima elegia)
* Elegia a opta, hiperboreana (La octava elegia, la hiperboreana)
* Elegia oului, a noua (La elegia del huevo, la novena)
* El hombre - pliegue
Fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş. a. m. d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea.
Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o în secolul trecut, a umplut imediat minţile tuturor, de multe ori fără ştirea şi fără voia lor. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Freud să ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reuşit să creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX - complexul Freud.
În ce constă acest complex al lui Freud? El constă în căutarea şi găsirea obsedantă a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor "complexe". Freud n-a făcut decât să preia nevinovata constatare a lui Budha: Viaţa este suferinţă, pentru orice suferinţă există o cauză. Însă Freud merge mai departe, el anexează şi cauzele acestei suferinţe, din punctul lui de vedere, desigur.
Cauzele suferinţei lui Freud sunt puţin neobişnuite, cu toate acestea ele au reuşit, în foarte scurt timp, să devină nişte cauze comune. Una din ele este dorinţa băiatului de a se culca cu propria mamă şi a fetei cu tatăl (?) - complexul lui Oedip, iar cealaltă e ruşinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care îl avem din cauza unor nereuşite anterioare.
Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă: "Perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor!".
Psihologii moderni oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrală a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea "comunistă", "medievalistă", "ortodoxistă", cum vreţi.
Însă a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa celorlalţi. Ruşinea este chezăşia demnităţii noastre.
Este curios cum tânărul “cu tupeu”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată sau fac vreo altă afacere micuţă, fascinează în mod curios pe înghiţitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Şi ştiţi ce-i face atât de atrăgători? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că sunt proşti.
Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la capăt. Dar aş propune să ne plimbăm puţin prin tradiţiile marilor culturi, să vedem dacă mai avem vreo legătură cu vreuna dintre ele.
Să începem cu grecii antici, care trezesc de obicei multă admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei. Să luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba.
Acum să ni-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se “pune în evidenţă”, a fost alungat de pitagoreici ca un bădăran.
Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-şi ridică ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că "tăcând poţi spune toate".
L-am dus pe urmă la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune: “Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se ruşineze”. *
N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerilor.
Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi “primul”? În tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni cel dintâi e nevoie de multă luptă, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul? Nici o problemă, cumpără bateriile Duracell şi fumează Kent, dar dacă nu-ţi ajung banii, cel puţin uită-te la una din emisiunile Pro TV, toate îţi vor spune că eşti primul!
Nouă, românilor, această psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din stradă. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi “ghicească” tot felul de blonde care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani pe care o să-i înfrângi şi că o să-ţi vină nişte bani din străinătate. Numai că, dacă refuzi să le dai bani, îndată te umplu de blesteme şi afli că, de fapt, eşti un prăpădit şi că nu te iubeşte nicio blondă.
Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o în secolul trecut, a umplut imediat minţile tuturor, de multe ori fără ştirea şi fără voia lor. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Freud să ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reuşit să creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX - complexul Freud.
În ce constă acest complex al lui Freud? El constă în căutarea şi găsirea obsedantă a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor "complexe". Freud n-a făcut decât să preia nevinovata constatare a lui Budha: Viaţa este suferinţă, pentru orice suferinţă există o cauză. Însă Freud merge mai departe, el anexează şi cauzele acestei suferinţe, din punctul lui de vedere, desigur.
Cauzele suferinţei lui Freud sunt puţin neobişnuite, cu toate acestea ele au reuşit, în foarte scurt timp, să devină nişte cauze comune. Una din ele este dorinţa băiatului de a se culca cu propria mamă şi a fetei cu tatăl (?) - complexul lui Oedip, iar cealaltă e ruşinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care îl avem din cauza unor nereuşite anterioare.
Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă: "Perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor!".
Psihologii moderni oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrală a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea "comunistă", "medievalistă", "ortodoxistă", cum vreţi.
Însă a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa celorlalţi. Ruşinea este chezăşia demnităţii noastre.
Este curios cum tânărul “cu tupeu”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată sau fac vreo altă afacere micuţă, fascinează în mod curios pe înghiţitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Şi ştiţi ce-i face atât de atrăgători? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că sunt proşti.
Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la capăt. Dar aş propune să ne plimbăm puţin prin tradiţiile marilor culturi, să vedem dacă mai avem vreo legătură cu vreuna dintre ele.
Să începem cu grecii antici, care trezesc de obicei multă admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei. Să luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba.
Acum să ni-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se “pune în evidenţă”, a fost alungat de pitagoreici ca un bădăran.
Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-şi ridică ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că "tăcând poţi spune toate".
L-am dus pe urmă la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune: “Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se ruşineze”. *
N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerilor.
Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi “primul”? În tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni cel dintâi e nevoie de multă luptă, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul? Nici o problemă, cumpără bateriile Duracell şi fumează Kent, dar dacă nu-ţi ajung banii, cel puţin uită-te la una din emisiunile Pro TV, toate îţi vor spune că eşti primul!
Nouă, românilor, această psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din stradă. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi “ghicească” tot felul de blonde care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani pe care o să-i înfrângi şi că o să-ţi vină nişte bani din străinătate. Numai că, dacă refuzi să le dai bani, îndată te umplu de blesteme şi afli că, de fapt, eşti un prăpădit şi că nu te iubeşte nicio blondă.
Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul căruia i se face reclamă: cei care beau bere de cutare sunt grozavi; cei care se bărbieresc cu un anume fel de lame sunt bărbaţi adevăraţi ş.a.m.d. Altminteri, noi rămânem aceeaşi români "neemacipaţi" care am fost până la instalarea Pro TV-ului şi până la apariţia pe piaţă a gumei Orbit. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică.
Eşti gras? Bea Fanta şi toate fetele se vor îndrăgosti de tine! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau bobârnaci când te văd? Nu-i nimic, dă-te cu after shave Gillete “pentru bărbaţi puternici”! Eşti o fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten? Încearcă “sensul adevăratei prietenii” cumpărând un pachet de Royale!
Eşti gras? Bea Fanta şi toate fetele se vor îndrăgosti de tine! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau bobârnaci când te văd? Nu-i nimic, dă-te cu after shave Gillete “pentru bărbaţi puternici”! Eşti o fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten? Încearcă “sensul adevăratei prietenii” cumpărând un pachet de Royale!
Trebuie să înţelegem de unde această luptă cu “timiditatea” şi cu reziduurile "comuniste" în noile programe şcolare şi în tot ce vedem şi auzim. Cum altfel s-ar fi putut vinde unei femei normale din România sau din Rusia o grămadă de lucruri inutile, cum ar fi parfumuri şi creme scumpe cât o vacă? Sau cum s-ar fi vândut nişte hamburgeri din înlocuitori sintetici la preţul cu care poţi să-ţi cumperi un pui, dacă nu s-ar fi afişat mai înainte panouri pe stradă cu portretul unei tinere femei sub care scrie: “Eu să spăl şi să calc”? “Eu să mă mulţumesc cu puţin?” “Eu să fiu devreme acasă?”
Societatea de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multă atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial care cumpără fără discernământ lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria, adevărata noastră demnitate.
Pentru a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte "unelte de specialitate," însă, odată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine şi în rândurile copilelor care încă mai au de susţinut examenul de capacitate.
Deoarece, la această vârstă, e normal ca fetele să nu dispună de bani proprii (deşi unele, ce-i drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex şi pentru părinţii care contribuie cu banii, "complexul părinţilor încuiaţi la minte". De obicei, aceştia sunt nişte părinţi "răi", care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa.
Dar cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: “Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi atracţia unora către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim - Dumnezeu Însuşi este Dragoste! Iubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare şi contraceptivele cutare. Şi, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj şi această cutie cu ciocolată Începe chiar acum, tinereţea nu ţine veşnic...”
De fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Alt el, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au venit părinţii şi sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva? Dar şi mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului şi invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi, de ce vă ruşinaţi? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează.
Poetul Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi nemaiavând pe unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: “Intru prin dos dacă n-o să intre şi Eros prin acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi”. Din această privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi (“Zeus şi Ruşinea”).
Intenţionat am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare şi credinţe, pentru a nu părea doar un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost şi rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândeţea, înţelepciunea, dragostea,.
Societatea de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multă atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial care cumpără fără discernământ lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria, adevărata noastră demnitate.
Pentru a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte "unelte de specialitate," însă, odată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine şi în rândurile copilelor care încă mai au de susţinut examenul de capacitate.
Deoarece, la această vârstă, e normal ca fetele să nu dispună de bani proprii (deşi unele, ce-i drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex şi pentru părinţii care contribuie cu banii, "complexul părinţilor încuiaţi la minte". De obicei, aceştia sunt nişte părinţi "răi", care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa.
Dar cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: “Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi atracţia unora către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim - Dumnezeu Însuşi este Dragoste! Iubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare şi contraceptivele cutare. Şi, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj şi această cutie cu ciocolată Începe chiar acum, tinereţea nu ţine veşnic...”
De fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Alt el, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au venit părinţii şi sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva? Dar şi mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului şi invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi, de ce vă ruşinaţi? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează.
Poetul Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi nemaiavând pe unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: “Intru prin dos dacă n-o să intre şi Eros prin acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi”. Din această privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi (“Zeus şi Ruşinea”).
Intenţionat am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare şi credinţe, pentru a nu părea doar un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost şi rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândeţea, înţelepciunea, dragostea,.
Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sfinţilor Părinţi este glasul lui Dumnezeu din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă odată cu primele mişcări spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul.
Fetiţa care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte timidă Această ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, odată cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi “învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. Ruşinea femeii opreşte păcatul, spunea unul din Părinţii pustiei.
Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? Facere 3, 9
Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii emisiunilor deşucheate de la TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.
V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.
Tânărul trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia; pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.
Începătorii, săvârşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.
Noaptea se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelsitul Ioan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâne, a ieşit numaidecât. Şi era noapte. Ioan 13, 30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră, inclusiv şi pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sfântul Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.
Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.
Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poartă. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă, adică diavolului. Da, este cu putinţă să învingem ruşinea şi odată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.
Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea, există totuşi o posibilitate de a şi-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: “iartă-mă, n-am avut dreptate”.
În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.
În ce priveşte complexele, acestea sunt faptele şi gândurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbeşti cu o fată, eşti zgârcit şi vrei să pari mai mare decât eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20 Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. Romani 13, 12-13
E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sunt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.
* Confucius, Analecte, Cap. 9 [Despre păstrarea regulilor], 9, 27, Ed. Humanitas, 1995, p. 170.
Sursa: Ieromonah Savatie Baştovoi - "Între Freud şi Hristos", Editura Marineasa, 2005
Fetiţa care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte timidă Această ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, odată cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi “învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. Ruşinea femeii opreşte păcatul, spunea unul din Părinţii pustiei.
Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? Facere 3, 9
Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii emisiunilor deşucheate de la TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.
V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.
Tânărul trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia; pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.
Începătorii, săvârşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.
Noaptea se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelsitul Ioan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâne, a ieşit numaidecât. Şi era noapte. Ioan 13, 30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră, inclusiv şi pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sfântul Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.
Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.
Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poartă. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă, adică diavolului. Da, este cu putinţă să învingem ruşinea şi odată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.
Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea, există totuşi o posibilitate de a şi-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: “iartă-mă, n-am avut dreptate”.
În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.
În ce priveşte complexele, acestea sunt faptele şi gândurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbeşti cu o fată, eşti zgârcit şi vrei să pari mai mare decât eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20 Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. Romani 13, 12-13
E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sunt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.
* Confucius, Analecte, Cap. 9 [Despre păstrarea regulilor], 9, 27, Ed. Humanitas, 1995, p. 170.
Sursa: Ieromonah Savatie Baştovoi - "Între Freud şi Hristos", Editura Marineasa, 2005
Mai multe articole..
- Pericolele paşapoartelor electronice
- Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului - comunicat de presă despre pașapoartele biometrice
- Avantajele și dezavantajele chip-urilor RFID
- Aspecte etice ale implanturilor cu dispozitive electronice în corpul uman
- Avizul Comitetului Economic și Social european privind identificarea prin frecvențe radio (RFID)
Pagina 3 din 6
Meniu
Proiecte susţinute
Promo
Resurse folositoare
Campanii susţinute
Link-uri utile
Calendar
Umanitare
