Despre colinde si colindat - Pr. Mihai-Andrei Aldea
Gânduri triste, de început
Pe măsură ce străinii laudă tot mai mult comorile culturii populare vechi româneşti începe şi la noi să se schimbe felul în care sunt privite. Căluşul, de pildă, o tradiţie românească aproape cu totul pierdută şi preschimbată azi în spectacol folcloric, Căluşul, ei bine, a intrat pe lista UNESCO ca parte a tezaurului cultural fundamental al omenirii. Am cunoscut eu însumi, nu prin mijlocire, oameni ce îşi exprimau dispreţul pentru „ţopăiala cu beţele”, pentru ca, odată aflată aprecierea internaţională, să devină mari „apărători” şi chiar „exegeţi” ai Căluşului (de fiecare dată cu la fel de puţină pregătire în noua poziţie şi la fel de subiectivi ca şi în cea dinainte).
Colindul se află într-o foarte asemănătoare stare cu cea a Căluşului. An de an, tot mai puţini oameni deschid uşa apartamentului sau casei colindătorilor, chiar dacă ascultă, din moliciunea fotoliului, patului sau canapelei, „colindele” difuzate de aparatele radio şi tv. An de an, tot mai mult se uită ce a fost Colindul, parte a unui fel de viaţă deja legendar – în bine sau rău, după voia fiecăruia. Se stinge colindatul, sunt ucişi colindătorii, ucişi de împietrirea sufletească a mulţi, tot mai mulţi dependenţi de televizor, care au ajuns la confuzia între spectacol şi viaţă, au ajuns să trăiască prin corespondenţă, prin intermediul halucinanţilor eroi de pe sticla micului ecran. Iar viaţa şi lumina, amândouă adevărate, pe care Colindul le aducea în casele şi sufletele Românilor de altădate rămân străine fidelilor telespectatori ai unei realităţi care nu mai este atât virtuală cât mai ales ireală.
Începuturile unei comori de suflet şi cultură
Când a apărut Colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolute. Cunoaştem însă câteva fapte ce ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiţii în vremea creştinismului primar. Adică undeva prin secolele I-III. Să vedem aceste fapte.
Treptele Sfantului Athanasie Athonitul
O întâmplare minunată din Sfântul Munte Athos povestită de Părintele Arsenie Boca (pe atunci tânărul diacon celib Boca Zian).
"Lucram de cateva zile sa reconstruim treptele care coboara dinspre schitul Prodromul la pestera Sfantului Athanasie. Pestera se afla aproape in buza marii, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucati de roca destul de tare si pe care o fasonam cu dalta si cu barosul. Lucram cu Porfirie si Dometie de la chilia Sfantul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Parintele Arsenie Mandrea, staretul Prodromului. Pentru mine era un fel de plata sau troc ca sa mi se ingaduie sa copiez din biblioteca bogata in manuscrise pe Parintii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vladica Nicolae Balan si de la Parintele Profesor Dumitru Staniloaie. Trebuia sa facem munca de ocnasi, spargeam si fasonam dalele de piatra apoi le trageam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bate rotunde din lemn de castan si niste capete de funii foste parâme ale corabiilor din cea trecuta vreme, ce miroseau a mare, a alge si a peste. Mi-era o sete si o foame, gura mi-era năclăită si amară, soarele ne batea dar nu ne prea incalzea in timpul ce greu se desprimăvăra, de inceput de aprilie. Ma gandeam la sfintii de pe Muntele Sinai care si ei au carari in trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Incercam sa-mi aduc aminte din liceu cate trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine imi striga in ureche:
Parintele Cleopa - Despre calendar
INVATACELUL: Parinte, dar in problema calendarului celui vechi si celui nou imi puteti spune ceva?
PREOTUL: Ce vrei sa stii despre acesta ?
INVATACELUL: As vrea sa stiu daca a fost nevoie de indreptat calendarul cel vechi (iulian), caci cei ce tin pe stilul vechi zic ca nu trebuia schimbat.
PREOTUL: Calendarul vechi nu s-a schimbat, ci s-a indreptat, caci avea mare nevoie de indreptare. Acest calendar a fost intocmit de filosoful pagan Iulian Sosigene din Alexandria, in anul 44, inainte de venirea Domnului, din porunca imparatului Romei, Iulius Cezar. Acest calendar a fost intocmit si asezat la acea vreme, potrivit cu izomeria (echinoctiul), care era la data de 24 martie si 24 septembrie. Dar dupa intocmirea acestui calendar, astronomii cei vechi au observat ca acest calendar ramanea in urma, fata de calendarul ceresc, la 300 de ani, cu o zi si o noapte, iar unii mai noi au dovedit ca la 134 de ani, calendarul iulian ramanea cu o zi si o noapte in urma.
INVATACELUL: Prea Cuvioase Parinte, dar a ramas scris in vreo carte aceasta ramanere in urma a calendarului celui vechi (iulian)?
PREOTUL: Aceasta ramanere in urma a calendarului vechi o poti gasi in Pidalionul de Neamt, editia 1844, pe fata foii a 9-a incepand cu randul al 9-lea, unde se vede scris asa: "Dupa astronomii cei vechi, Ptolomeu si altii, o noapte si o zi se pogoara izomeria in 300 de ani si ceva mai multi. Iar dupa cei mai noi, o noapte si o zi se pogoara la 134 de ani, precum se vede scris in cartea ce se cheama "Tomos agapis". Asadar din aceasta cauza, izomeria (echinoctiul), care in calendarul iulian era asezata la 24 martie, si 24 septembrie, dupa 134 de ani a coborat cu o zi la 23 martie, apoi dupa alti 134 de ani la 22 martie, si in urma, in anul 325, pe vremea Sfantului si Marelui Sinod ecumenic de la Niceea, izomeria ajunsese la 21 martie. Lucrul acesta il poti vedea scris in Pidalion, tot pe fata filei a 9-a, chiar in randul de sus, unde scrie asa: "Deci primavarateca izomerie pentru nepotrivirea a insasi miscarii soarelui de la apusuri catre rasarituri, nu se face totdeauna intr-una si aceeasi zi. Ca in vremea sfintilor apostoli era la 22 martie dupa marturia acelorasi apostoli (Cartea 5-a, cap. 17), ori, dupa altii, la 23. Iar in timpul intaiului sobor a toata lumea (de la Niceea), era la 21 martie, dupa Sevastos si altii".
Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului - comunicat de presa despre pasapoartele biometrice
“Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând act de reacţiile unor medii monahale si teologice fată de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România, consideră că acestea sunt îndreptăţite, ele urmând însă să fie supuse unor analize şi nuanţări, atât la nivelul Sinoadelor locale cât şi la acela al Sfântului Sinod plenar.
Oficial, semnalul a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei, adică imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi alte elemente de identificare.
Mai mult, deşi Hotărârea îi priveşte pe toţi cetăţenii României, ea nu a fost precedată de o dezbatere publică, aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică.
Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Acesta are forma şi dimensiunea unei aşchiuţe în care se stochează datele biometrice ale unei persoane; el poate fi implantat nu doar într-un act de identitate (buletin, paşaport, card comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte.
De ce se sting luminile in discoteci?
Fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş. a. m. d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea.
Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o în secolul trecut, a umplut imediat minţile tuturor, de multe ori fără ştirea şi fără voia lor. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Freud să ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reuşit să creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX - complexul Freud.
În ce constă acest complex al lui Freud? El constă în căutarea şi găsirea obsedantă a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor "complexe". Freud n-a făcut decât să preia nevinovata constatare a lui Budha: Viaţa este suferinţă, pentru orice suferinţă există o cauză. Însă Freud merge mai departe, el anexează şi cauzele acestei suferinţe, din punctul lui de vedere, desigur.
Cauzele suferinţei lui Freud sunt puţin neobişnuite, cu toate acestea ele au reuşit, în foarte scurt timp, să devină nişte cauze comune. Una din ele este dorinţa băiatului de a se culca cu propria mamă şi a fetei cu tatăl (?) - complexul lui Oedip, iar cealaltă e ruşinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care îl avem din cauza unor nereuşite anterioare.
Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă: "Perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor!".
Mai multe articole...
Cautare
Proiecte sustinute
Calendar ortodox
Campanii sustinute
Meniu
Legaturi utile
