Mica Filocalie

Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un  subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:

- Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii  şi a vieţii.

Cum printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles adăuga:

- Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi  bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi  Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - şi aşa să-L urmăm!

Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea: - Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta  de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.

"E vremea pocăinţei! Oamenii ne-au părăsit..."

Atitudinea lui Valeriu în faţa autorităţilor era plină de demnitate dar înţeleaptă, încât nu putea fi acuzat de fapte “contrarevoluţionare”, ci de credinţa lui. Tocmai credinţa dorea el să o apere, dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii săi, să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală, în care ar fi fost strivit cu uşurinţă. De aceea el făcea din "legea Cezarului” arma sa de apărare. Trebuia să folosească în mod înţelept puţinele mijloace de luptă pe care le îngăduia temniţa. Unii deţinuţi i-au reproşat aceasta zicând:

- Ţie îţi merge această atitudine, nouă însă nu ni se potriveşte! Noi ştim că suntem în război cu un duşman total, cumplit şi nimicitor şi vrem să câştigăm acest război. Nu noi suntem „bandiţi”, aşa cum ne numesc ei, ci ei sunt, şi trebuie să le-o spunem. Suntem în temniţă, dar nu abandonăm lupta chiar dacă vom muri luptând.

La astfel de argumente Valeriu pleca ochii trişti şi plini de înţelesuri şi răspundea:

- Credeţi voi că eu am abandonat lupta, credeţi voi că eu nu vă înţeleg? Dar oare trebuie să murim ca nişte proşti? Nu aşteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbaţi!! ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele şi vieţile?! E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante, să ne curăţim pentru a fi vrednici de Hristos.

La care i se spunea:

- Nu noi, ci ei sunt necuraţi! Dacă ne lăsăm antrenaţi de lacrimile pocăinţei dăm frâu liber tiranilor şi păcătoşilor!

- E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!

După trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu şi-au adeverit înţelepciunea şi au fost luate de mulţi ca îndreptar.

Adesea se iscau în celulă controverse privind orientările de politică internaţională. Majoritatea celor tineri credeau că occidentalii ne vor salva, că vor interveni şi vor zdrobi comunismul.

- E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniştii pentru a-i înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu. Este necesar un proces lung şi profund de reorientare a Occidentului până va ajunge să cunoască şi să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonaţi comunismului. Nu ştim cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adânceşte şi mai mult. Va trebui să apară alţi oameni, cu o nouă orientare. Nemţii au încercat ceva dar au fost învinşi. Noi suntem alături de Occidentali dar şi împotriva lor, aşa cum am fost alături de germani dar şi împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie să fim pregătiţi pentru o suferinţă de lungă durată.

Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate şi în această privinţă.

O altă sursă de discuţie era tema greşelilor colective din trecut. Valeriu spunea:

- Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul.

Toate acestea erau referiri la unele eveniment din trecut, pe care însă nu toată lumea era pregătită să le privească astfel.

"Eu sunt în măinile lui Dumnezeu"

În toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă şi puternică hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi.

Un coleg i-a oferit o coajă de pâine din raţia lui dar a refuzat-o, căci, zicea el, “dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăveşti şi tu”. Totuşi, mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din raţia sa, furişându-i-o în traistă ori în gamelă. În faţa unei capacităţi atât de mari de dăruire, el se simţea ocrotit de mila lui Dumnezeu.

Hemoptiziile se perpetuau şi nu era “umanitar”  ca deţinutul să fie lăsat să moară. A fost dus deci la spitalul din oraş şi închis singur într-o cămăruţă unde era păzit zi şi noapte de temniceri. Medicii veneau să-l vadă escortaţi.

Într-o noapte însă a pătruns la el o asistentă. O văzuse cu medicul la vizită şi aflase în ochii ei lacrimi de durere. Acum îl îmbătase pe paznic şi-şi făcuse loc la Valeriu. S-a aşezat în genunchi lângă patul lui, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o.

- Cum aţi pătruns aici? a întrebat-o el. 
- L-am “adormit”, a zâmbit ea.
- Ce doriţi?
- Doresc să-ţi fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei şi voi face.

Valeriu a simţit că e sinceră şi a fost adânc mişcat:

- V-aţi riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteţi să mă ajutaţi cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiţi oamenilor şi familiei mele dragi că am crezut până la sfârşit, că sunt împăcat, că-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârşesc oamenii intră în iconomia lui Dumnezeu. Vă mulţumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Acum duceţi-vă. Nu riscaţi mai mult. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu.

Fata plângea înfiorată. A plecat şi nu s-au mai văzut.

După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alţi TBC-işti, la spitalul-penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu-Ocna.

Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul “reeducării”, unde el era cap de listă, mare “bandit”, “mistic retrograd”, duşman de moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în "tura" reeducării.

Dar Dumnezeu hotărâse altfel.

Sursa: Ioan Ianolide - "Întoarcerea la Hristos", Editura Christiana, Bucureşti, 2006